De vreo sută de ani, toți primarii orașului s-au dat cu curul de pământ să facă un loc mai mișto și n-au reușit. Bulevardul Castanilor rămâne ultima bucată veche și vie din Ploieștiul bogat, luxos, sclipitor, capitala afacerilor din România, cum era când aici s-a făcut prima rafinărie din Europa. Pe Bulevardul Castanilor găsești cele mai frumoase statui, cele mai frumoase case, cel mai frumos spațiu verde, cele mai multe bănci pe metrul pătrat și, când dă Dumnezeu și se oprește circulația în câte un weekend, tot aici ai și cel mai mișto loc de promenadă, în familie. Iar cel mai mișto local de pe Bulevardul Castanilor al acestei veri, pentru o familie care include și un copil-doi, e terasa lui Armi.
Arminius Provian, mai exact. Ultimul descendent al unei familii de oameni de vază ai orașului, a căror casă nu doar că a rezistat cutremurelor, războaielor și demolărilor dementului de Ceaușescu, dar a fost considerată atât de frumoasă, încât a fost clasificată, după Revoluție, drept casă de patrimoniu. Familia lui Armi și-a recuperat-o după procese lungi și costisitoare și, de câțiva ani, în curtea casei Provian (așa o găsiți în evidențele Ministerului Culturii) funcționează terasa Terasa Mon Jardin. Încet-încet, cu mulți bani de-acasă, Arminius a reușit să renoveze impecabil superba clădire. Practic, nu mai vorbim doar de o terasă, ci și de un restaurant foarte cool. Unde, apropo, e răcoare și mișto. Dar nu despre casă e vorba, ci de ultima găselniță pe care am descoperit-o la Mon Jardin.
Deci veneam, regulamentar, pe jos, cu aparatul de gât, spre centru, pe trotuar. Nu mai știu unde mă duceam, sincer, că oricum nu m-am mai dus. Am încetinit când am văzut indicatorul Meniul Zilei iar când am putut citi pe el "ciorbă de afumătură", am virat în curte și am parcat la o masă. Nu de pofticios, sau de fomist, ci pentru că așa trebuie să facă orice creștin. Ciorba de afumătură apare și în Biblie, și în scrierile vedice, iar cuvântul "afumătură" vine din sanscrita veche, unde însemna "să te mângâi fericit pe burtă". Ori, eu sunt un tip foarte religios și cu un mare respect pentru antici...
Băi, și cum mă rugam eu acolo, pios, cu lingura și cu ardeiul, văd un copil cum fuge și dispare în fundul terasei. Adică acolo unde eu știam că stă o băbuță, împroprietărită de-ampulea de unii, mai demult. Când a trecut și al doilea copil în aceeași direcție am devenit atent, iar la al treilea, l-am atenționat pe un ospătar: "gogule, vezi că au dat copiii clienților buzna la babă, poate moare aia de frică crezând că-s musulmani....". Ăsta a râs și m-a invitat să mă uit.
M-am uitat. Baba nu mai era acolo. Nici vechea ei căsuță ponosită nu mai era acolo. Adică era, dar arăta altfel. Motivul? A fost cumpărată de Armi, renovată și transformată în loc de joacă pentru copiii clienților. N-o vedeti, dar e acolo, dincolo de umbrele.
Știu, mai sunt terase cu locuri de joacă. Dar de obicei vezi doar un leagăn și o măsuță, sau un foișor pus pe doi metri pătrați. Nu așa ceva.
Eu nu știu să mai fie, la vreo cârciumă din Ploiești vreun asemenea loc de joacă acoperit, de zeci de metri pătrați, într-o construcție dedicată. Și e mare lucru că există. Arminius putea să facă aici un separeu, să mai facă un ban, cu vreo masă de grup. Noroc că nu e tâmpit...
Ce-are Armi e mai mare decât ce-are McDonald-ul de la Nord. Sunt patru camere și o baie dedicată, în fosta căsuță a babei, care a fost renovată impecabil, chiar dacă, de a doua zi, copiii au început să scrie pe pereți...
Și e plin de console de jocuri, lcd-uri, mingi, baloane, culori, carioci, scaune, măsuțe, minimalansoare, mingi de sărit... pana mea, zici că-i grădiniță!
Și-am mai găsit o chestie cool în căsuța de joacă de la Mon Jardin. O zână. Întâi am crezut că așa îi spunea fetița aia, în ziua aia, dar mi-am dat seama că e zână pe bune. Nu e doar o tipă care vine în fiecare seară și se joacă cu puștiul sau cu fiica ta, învățându-i te miri ce. E ceva ce și-a dorit fiecare părinte de copil mic din lume: bona de ieșit în oraș cu copilul. Dar tu n-ai bonă, și dacă te gândești cât de liniștit poți să petreci toată seara, datorită ei, de parcă n-ai avea copii, îți dai seama că fetița are dreptate și că tipa chiar este zână. Nu?
Am ieșit din căsuța de joacă cu zână, pe terasă și m-am uitat la mese. Numai oameni fericiți. Nici o mămică fugind printre mese după un pitic, nici un tătic care nu-și mai poate duce berea de gură din cauza puștiului din brațe, nici un copil urlând și nici o divă deranjată că urlă un copil. Nu se auzea nici măcar celebrul "maaaaamiiiiii, vreau acasă, că m-am plictisit". De unde stăteam eu, auzeam și chirăiala dinăuntrul casei de joacă, și rumoarea terasei. Și m-am ofticat teribil că pe vremea când M era un copil mic și neastâmpărat, mi-a fost imposibil să stau la vreo terasă, cu ea, mai mult de 30 de minute. Acum se poate. Chiar poți să ieși la terasă cu puștiul, fără să te temi că se va lovi, că va deranja alți oameni sau se va plictisi în timp ce tu te simți atât de bine fără să te simți și vinovat pentru asta....
De-aia, zic să vă luați copiii de-o aripă și să vă duceți. Voi la meci, bere, vin, râs, discuții, relaxați, cu copiiii dați pe mâna zânei. Mon Jardin și Casa Provian sunt față în față cu statuia lui Radu Stanian, primarul pe care ploieștenii îl adoră pentru ce a făcut cu orașul, deși era la fel de corupt ca Dorin Cocoș (așa suntem noi, dacă rămâne ceva după tine, îți iertăm toate păcatele... ) Mie mi se pare genială vecinătatea. Să ai ceva atât de modern ca un loc de joacă într-un local, ambele amenajate pe o proprietate care a rezistat celor mai negre vremuri, față în față cu un bustul unui tip care a conceput un design urban agreabil și după o sută de ani, e ceva, nu?
Pe facebook, Mon Jardin și Casa cu Zână sunt aici.
