Mai găsești, pe net, povești din epoca de aur a restaurantului și terasei Berbec. În anii 30, Ploieștiul era pentru România ce era New York-ul pentru Statele Unite. Motivul? Petrolul. Orașul era plin de rafinării, iar localurile din Ploiești de miliardarii vremurilor, români sau străini. La "Berbec" se lansa moda de către soţiile petroliştilor bogați. La "Berbec" cântau cele mai en vogue dizeuze și cele mai tari orchestre din România. Faimoasa Ioana Radu a cântat aici la petrecerea unui armator englez, goală, pe masă. Capșa? Casa Vernescu? Erau localuri cu ștaif, din Capitală, dar nu se comparau cu "Berbec", care era un fel de Fratelli.... Iar când nu veneau VIP-uri, magnetul era șeful localului, un moșulică simpatic, nea Ionică Moraru, care făcea adevărate demonstrații din aranjarea mesei, a platourilor, sau a pusului vinului în pahar, dar și aducând, pe brațe, până la 7 farfurii odată. Pe urmă a venit războiul... Deși rafinăriile erau hăt departe, spre sud, preacorecții de americani au făcut zob centrul Ploieștiului, inclusiv restaurantul. Noroc că spiritul Berbecului a rezistat. La fel, si hotelul care-l gazduieste azi, asa ca, în 1945, restaurantul a renăscut la parterul Hotelului Central și a redevenit o locație atât de faimoasă, încât i-a confiscat numele gazdei. Nu-i mai zicea nici dracu' "Hotel Central", ci "Hotel Berbec". Și-așa a rămas, până în 1990. Din motive care-mi scapă terasa a fost închisă după Revoluție.

sursa foto: www.republicaploiesti.net 

Noroc că s-a redeschis.... Am fost azi, acolo, după ce am văzut-o, de la etajul 4 al hotelului. Eram doi, rupți de foame...

Mi s-a părut senzațional modul în care terasa a fost reamenajată. Desi e mare, are vreo suta de locuri, au reusit s-o ascundă aproape complet străzii,, și s-o ferască astfel de zgomotul infernal al traficului din zonă. Așa că poți să stai liniștit, la doi pași de o aglomerație care nu mai există. E o liniște pe terasa aia ca în curtea maică-mii, din cartierul mărginaș în care am copilărit. Și e plin de flori.

Și tot, ca la mama acasă, am mâncat de ne-am lins pe degete! Ciorba de perișoare cu ardei și smântână e, de departe, cea mai bună mâncată anul ăsta, și am constatat că terasa Berbec e unul dintre puținele locuri unde oamenii nu se zgârcesc la perișoare. Nu râdeți, că e o boală de care suferă și cârciumile scumpe. Erau vreo șapte perișoare, în bolul ăla. Și nici bolul nu era mic.

Iar ciulamaua.... Cum să zic, ca să pricepeți? Era perfectă. Era sămoarăbibi. Amicul meu se ridicase și vorbea la telefon, mai spre stradă. În doar patru minute de când mi-a fost adusă, pe terasă se auzea doar sunetul furculiței cu care râcâiam farfuria, în încercarea a de a băga în gură și ultimile dâre de ciulama. Am regretat sincer că nu-mi mai permit să ling farfuria, ca atunci când eram mic, și m-am urât când am dat o picătură pe masă. Picătura aia era a mea!!!

M-am consolat gustând din ce și-a luat prietenul meu. Ciolan de porc cu varză călită. Altă chestie care făcea un blowjob papilelor mele... Perfect, din seria "băbăiatule!!!". Nervos că iar mă fac cât porcul dacă mai stăm acolo, am cerut nota. Și, după ce am primit-o, am cerut iar meniul, să mă uit la prețuri.

Mi se pare normal că o apă minerală e doar trei lei cincizeci, nu ca la McDonalds-ul de peste drum (fuck Mc!). Dar cum să coste, mă, doar 7 lei, minunea aia de ciorbă?! Cum să coste doar 12 o ciulama care mi-a plăcut atât de mult încât era s-o fut?! Cum să dai 13 lei pe varză cu ciolan de porc din seria băbăiatule!!!".?! Cum, mă, să fie partea mea, după ce am mănâncat până am zâmbit ca un retardat, doar vreo douăj' de lei?!

Am plecat. "Să veniți mâine seară, la meciul cu Elveția", îl aud din spate, pe ospătar. Nu vin. Până nu se termină campionatul de fotbal, nu mai ies seara in oraș. Nici nu-mi place fotbalul, nici nu vreau să mă întorc la jeanși mărimea 36, mi-e bine la 32. O să vin doar așa, în fugă, la prânz, să mai gust o tocană, sau pentru o varză băbăiatule!!!" doar a mea.... Amicul meu rămâne în urmă, să ia un număr de telefon și să-și aleagă o masă, iar eu casc gura pe pereți și mă prind care-i faza. Ospatarul nostru de azi avea 50-60 de ani și și-a făcut treaba impecabil, fără fițele specifice puștanilor cu muci în freză. Nici bucătăreasa aia genială nu e vreo blondă tânără, am văzut-o ieșind un pic, să ia aer. Pe terasa Berbec te duci înapoi în timp, cel mai tare local din istoria Ploieștiului, pe vremea când angajații unui local credeau ca niste fanatici in expresia "clientul nostru stăpânul nostru". Și e exact ca pe vremurile în care eu mergeam la grădiniță și mă culcam devreme, dar gașca lu' tata petrecea aici de minune cu bere Azuga, vin de Valea Călugărească și apă minerală Biborțeni, cu un radio pe masă, așteptând ca Ilie Dobre să strige "goooool"... 

Pe net, terasa Berbec e aici. Și v-o recomand cu căldură.

Ne uitam ca proștii, amandoi, fără să scoatem un cuvânt, la biletul lipit pe dinăuntru. "Cine și cum pula mea a băgat biletul în mașină, că am încuiat-o când am plecat?!", întreb, eu. "Nu știu, frate.... Aaaaa, stai, e ăla cu cheile, mă!", se prinde tipul de la tractări. "Da, băi, nene!! Ungurul! Ungurul care are cheile mele! Să vezi că le-a lăsat pe aici", încep și eu să urlu. Bucurie? Ca la meci!

S-o iau de la capăt. 

Zi de căcat. Sare din schemă o întâlnire, decid că pot să plec mai devreme spre mall-ul din Băneasa, unde mă așteptau, azi, niște oameni. Alimentez și plec. Pe la Gorgota, motorul meu scoate niște sunete ciudate și dă semne de deces. Opresc, la fix, într-un refugiu, ridic capota - fum. Semn rău. Am futut mașina, hai să nu fut și întâlnirile. Încep să aplic metoda ia-mă, nene și o mașină oprește. Un Ford albastru, de Covasna, un un tip blond și solid la volan și un tip în vârstă alături. "Te duc până la Otopeni, că acolo avem treabă", spune blondul, cu un accent care mă face să-l identific drept ungur. E perfect, de la Otopeni iau un taxi.

Urc în mașină și mă pun pe tăcut. Nu-s șovin, n-am nici o problemă cu ungurii, cea mai mișto tipă cu care mi-am tras-o (un fel de-a spune, că eram beat rangă) a fost foarte mult timp unguroaica aia cu rochie de dantelă, din 97. Dar am constatat că ungurii nu-s foarte sociabili și prietenoși. Nu-s expansivi, nu te iau de gât să te bage în gașca lor, nu deschid ei primii vorba.... Am avut câțiva, colegi, în armată. Am mai avut de-a face cu ei la meciurile Asesoft, pe la Mediaș sau Mureș. Nu zic că-s răi, că habar n-am, poate că și noi îi intimidăm pe ei în egală măsură. Zic doar că nu-s la fel de cu chef de vorbă cum suntem noi, ăștia din Regat. 

Ajungem la Otopeni, tipul în vârstă coboară, cobor și eu înjurându-mă că n-am decât bancnote de 50 și de 100 de lei în buzunar. Mulțumesc, ne salutăm, blondul trage de niște bagaje, eu mă urc într-un taxi și o întind la Băneasa. În taxi, îmi dau seama că mi-au căzut din buzunar, în Fordul ungurului, cheile. Toate. Și de la mașină, și de acasă, și de la ai mei, și de la....

Nervi, la maxim. Futu-ți H&M-ul mă-tii cu pantalonii mă-tii cu buzunarele mă-tii din care cade totul când te așezi. Dar și eu bou cu acte, să nu te uiți tu, când te ridici, și știi că ai pantalonii pulii pe tine, bou trepanat ce ești, ți-o meriți cretinule, să te văd ce faci, cum intri în casă, de unde iei a doua cheie de la mașină, că n-o mai ai boule, că ai mai pierdut o dată toate cheile!!!  Cum pula mea mai verific dacă mașina pornește, când termin aici? Nu mai verific, că n-am cheie.... Cum pula mea o tractez până pe platformă, o să rup chestii, trăgând de ea așa, cu roțile blocate... Hai că de urcat o urci, dar cum o dai jos? Cum intri in casa? Cum duci gunoiul, boule, că ai pierdut și cheia de la ghenă, o să ajungi să umpli noaptea coșurile stradale cu gunoiul tău menajer...

Mă calmez cât să pot să port convorbirea care urma, învățat fiind că în astfel de momente, de nervi pe tine, iei niște decizii atât de proasteeee... Termin prima discuție și mă pun pe telefoane. Cheie de acasă iau de la X, dar după ora 5. Acasă mă duce Cristi, omul lui Horia, care a avut azi treabă în București. A doua cheie de la mașină, dacă mai e, - cred că e în sertarul ăla... Dacă o găsesc, sun la tractări, mă duc și iau mașina, o duc la service. Mda. Merge...

Mă țin de plan și la 8 seara, deși n-am găsit a doua cheie, sunt pe DN1, la mașină, cu o platformă de tractări lângă mine. E momentul în care ne uităm, și eu și tipul de la tractări, la biletul din geam.  Și sun. Aud un cuvânt, identific limba, presupun că e maghiară și că a zis "alo".

• "Salut, sunt Bogdan, tipul pe care l-ai luat azi de pe DN și l-ai dus la Otopeni..."
• "Salut, Bogdan. Ți-am găsit cheile, pe bancheta din spate. Vezi că ți le-am lăsat la roata dreapta față, după cablul de la senzorul ABS...."

E o veste bună și un duș rece, în același timp. Crezând în răceala ungurilor, nici prin cap nu mi-a trecut că există și varianta asta. Numai că ungurul meu n-a fost nici rece, nici prost. Și-a folosit capul, și-a pierdut timpul, a oprit fix acolo unde m-a gasit, a traversat riscantul DN1, și a găsit soluția perfectă prin care cheile să ajungă doar la mine cât mai repede posibil, asta desi putea sa le lase la o benzinarie, la un post de politie, putea sa le arunce.... De-aia i-am mulțumit, telefonic, cât m-am priceput eu mai bine. Nu suficient, că la de-astea dacă nu faci cinste... 

De aici ziua de joi a redevenit perfectă. Am urcat mașina pe platformă, am ajuns bine la Ploiești, am parcat-o la service și m-am dus acasă cu toate cheile în buzunar, datorită unui ungur foarte mișto, pe care aș vrea să-l răsplătesc cumva, pentru faptul că nu le-a aruncat, indiferent, pe geam. Și pentru că l-a dus capul să mă găsească, deși puțini s-ar fi gândit la un plan ca al lui. De-aia nici n-am blurat integral numărul de telefon de pe biletul lăsat de el. Poate vreun cititor de-al meu îl cunoaște pe tip și-i transmite: "Băi X, vezi că a scris un român despre tine că ești băiat valabil.. Bravo, coae!".

Eu mi-am pus un pahar de vin în cinstea acestei zile superbe. Da, am futut mașina, dar mașinile se repară. Am câștigat, în schimb, un prieten. Unul d-ăla mișto, care m-a ajutat neținând cont de faptul că nu mă cunoștea. In plus, azi m-am prins (deși trebuia să știu până acum, nu?), că nu poți judeca o etnie întreagă după doar câțiva indivizi...

Pentru ungur: alege orice vrei de aici și dă-mi  o adresă să ți-l trimit. Cadou. Pentru tine, pentru iubita ta, pentru sora ta, pentru cine vrea mușchiul tău. Dacă nu te poți hotărî intre două, alege- două. Dacă nu dai nici un semn până luni, o să aleg eu ceva, o să-l pun  în mașină și o sa-l dau cadou primului ungur cu care am de-a face. Scuze, dar așa am văzut eu că se face, în filmul ăla cu "dă mai departe"...

UPDATE - L-am găsit.

M-am ferit întotdeauna de fotografia NBC (nunți-botezuri-cumetrii). E prea plin de femei de nerecunoscut sub tonele de machiaj, de bărbați pe care-i doare costumul, de stres prost disimulat sub zâmbete false și de acea relaxare corporală specifică consumului excesiv de alcool.  Plus că toată lumea se simte datoare fie să-ți spună ce să fotografiezi, fie ce să nu fotografiezi, fie te încurcă și-ți fute cadrele. La o nuntă românească, fotograful e un fel de ospătarul ăla mic, care aduce sticlele de vin. Iar eu nu pot să fac așa ceva. Nu vreau să-i fut un aparat în dinți unui imbecil beat care tot dă peste mine, nu vreau să ascult muzică de căcat, nu vreau să mă alerge doamne rangă și transpirate care vor să vadă pozele direct din cameră. Plus că ideea de nuntă, căsătorie, ritualurile alea stupide, formalismul ăla extrem... Fuck it. Nu știu nici măcar o nuntă, la care am fost invitat, la care să nu mă fi îmbătat de plictiseală. Dar ca invitat te duci, că așa-i frumos. Să mă duc ca fotograf ar însemna că-s masochist. Așa că mi-am fixat un tarif de 2.000 de euro. Fără editare, fără poze printate. E absurd de mare, și, logic, mi l-a refuzat toată lumea care m-a intrebat dacă fac fotografiii de nuntă. Am avut ceva emoții în 2015, când niște tineri din Republica Moldova au bugetat suma. Noroc că mireasa a vrut niște pantofi mai scumpi, că nu știu ce dracu' mă făceam....

Dar tot am mai călcat strâmb.. Cand fiica mea a botezat o micuță, pe mine a picat ponosul fotografiilor din biserică și de la masa de după. Cand un prieten bun a organizat o nunta, m-a rugat să salvez situația, pentru că fotograful oficial dădea semne de prostie. Am făcut fotografii și duminica asta, pentru Alina și Cosmin de la 5Togo. Moca, pentru că cei doi sunt foarte cool. Si, de fiecare dată, pozele au ieșit ok. Asta pentru că fotografia de nuntă e foarte ușor de făcut, cu două condiții: 1. Nu te lua după alți fotografi de nunți. 2. Nu te lua după ce vor mirii sau nuntasii. 

Evită, așadar, clișeele celebre de pe net. Alea nu-s fotografii. Sunt opere grafice, la care s-a editat masiv. Nu poți să faci direct din cameră așa ceva decât dacă ești copilul din flori al lui Pete Souza. Evită și dulcegăriile de căcat, de tip acum tu fugi spre el și el râde. Aia nu e fotografie de nuntă, e de regie penibilă. 

Cere în avans detalii despre desfășurarea evenimentului, să nu rămâi pe hol, la fumat când ei dau drumul porumbeilor (altă odioșenie, dacă e să mă întrebați pe mine, nu pricep de ce nu se elibereaza doi porci mici, sa se bucure cine-i prinde). Nu te împrieteni foarte tare cu nuntașii, că s-ar putea să te țină de vorbă exact când e ceva de fotografiat. Nu lăsa aparatul din mână și verifică setările ori de câte ori schimbi încăperea, unghiul și, implicit, se schimbă lumina. Nu bea ca porcul, mâna trebuie să fie sigură, iar fotografia clară. Stai cât mai izolat de oameni, ca să nu-și schimbe postura și atitudinea când te văd. În general, cu cât vei fi mai invizibil, cu atât vor ieși pozele mai bune. De-aia e bine să pui pe tine niște haine decente, să nu atragi atenția cu bermudele tale de căcat....

Iar legat de ce vor mirii și nuntașii.... Aici e treabă delicată. Poți să ții cont de părerea lor, în general, dar nu uita că oamenii ăștia se plac oricum când se văd în oglindă. Cum se văd pe cameră, e altă poveste. Unii n-arată bine din unele unghiuri, sau făcând anumite lucruri, fără să știe asta. Depinde doar de tine să nu livrezi niște poze de căcat, cu mențiunea "nu e vina mea, voi ați zis să vă fac poze de jos și uite câta'nasurile aveți". Ba e treaba ta, dobitocule. Dacă nu mizau pe competența ta, la nunta aia făcea poze vărul Ionel, nu tu.

Să le faci nuntașilor fotografii de grup? Sigur. Una, cel mult (bine, tu fă 10 cadre, că sigur cineva scoate limba, sau clipește, sau se uită după vreo pizdă - dar ai grijă să o livrezi pe cea mai bună). Modul ăla de aliniere, pe trei rânduri, ca lotul național de informatică, nu e deloc spectaculos, dar e cumva obligatoriu. Fă-le poza de grup, fă-le și poze pe perechi, cum vor ei, doar ca să scapi. Apoi apucă-te și vânează-i, metodic. Pe toți, nu doar pe miri, când nu sunt atenți la tine. Fă-le fotografii când zâmbesc, când dansează, când râd, când se sărută sau când se privesc cu drag. Nu când beau, nu când cad, nu când schema aia de dans le-a făcut burțile să fâlfâie. Fă-i frumoși și veseli în amintirea vizuală pe care o lași nuntaților oricât ar fi ei de nașpa. 

Și concentrează-te pe mireasă. Ea este, de obicei, bucuroasă la maxim și expresivă cât cuprinde. Mirele e mai reținut, pentru că trebuie să fie atent la o droaie de chestii: să vină toți cei chemati, să aibă toți ce le trebuie pe masă, să nu dea vreun bou cu vin pe sacoul lui, să nu-i curgă din gură niște sos pe cămașă, să nu se îmbete și să fută nunta prietenul ăla dificil, să achite tot la final.... El e decor, cum am eu mâna stangî. Ea e magnetul. Ea spune povestea acelei nunți.

În fotografia de nuntă, nu despre rezoluția pozelor este vorba. Nici despre regia din spatele cadrelor. Nici despre editare. Nu trebuie să faci un album în care toată lumea arată mai bine decât a arătat vreodată și care, când este redeschis de miri după trei ani, să genereze o reacție de tip "vai, pisi, ce frumoși eram și ce pocitanii suntem acum...".

Trebuie doar să spui povestea unui moment frumos. Și să te implici, un pic, emoțional, ca să-i simți pe protagoniști. De-aia zic: are cineva nevoie de un fotograf la o petrecere de divorț? 

publicitate

UITASEM! Băbăiatule, dă-le, băi, pozele repede. Ce pula mea le ții aiurea, două săptămâni?! Dă-le 20 de poze, să urce pe fb, că toate neamurile și tovarășii fix asta așteaptă, nu albumul ăla, livrat la trei luni distanță care o să adune praf in bibliotecă... Dă-o'n pula mea de treabă, chiar nu poți livra niște poze needitate? Așa nasoale le faci?