Fotografia este o curva, dar si cu ea suntem prieteni foarte buni. Ea imi accepta deficitele de atentie, tehnica, rabdare, iar eu o inteleg si o plac chiar si atunci cand vad cum o fac altii posta. Stiti voi, genul pervers, care n-o accepta asa cum e, ci ii pun efecte, culori, si, in general, ii adauga tot ce nu le-a iesit bine cand au ... *utut-o.

Ca practicant, ar fi incorect sa-mi judec co-pasionatii de fotografie. Mai ales pe aia care traiesc exclusiv din asta. Facturile trebuie platite, iar fotografia e un job mai curat decat multe, chiar daca uneori se face murdar. Se face murdar din cauza clientilor. 

Si aici ajung la problemele mele cu fotografiatii.

Pot sa inteleg ca nu vrei sa apara in aceeasi poza cu tine vreo priza, vreun ciot de cuier sau placa aia crapata de gresie. E normal. Sunt elemente care distrag atentia de la tine, elementul principal, si, de multe ori, platitorul pozelor.

Pot sa inteleg si ca vrei disparitia unei bretele de sutien iesind de sub rochie, sau a unui prieten tampit care s-a bagat cu fata lui de ţăran râzând a prost, să-ţi strice ţie fengşuiul. Şi ştiu că pentru asta fotograful trebuie să umble un pic mai mult pe imagini. Asta desi nu l-ai angajat decat sa fotografieze, prietenul idiot e problema ta, nu a lui.

Dar sa te apuci sa-i ceri fotografului sa-ti stearga negii, sa-ti subtieze talia, sa-ti recoloreze buzele şi tenul, sa schimbe peretele modest din spate, ca n-ai avut bani decat de-o carciuma modesta, cu vreun tapet cu pauni din aur, e deja o prostie. Şi asta se vede mai ales în pozele de la nunţi. 

Gândeşte logic: la nunta aia au fost oameni cu ochi. Ochii lor, de obicei, văd. Cum dracu' le prezinţi tu nişte poze, la o lună după nuntă, în care arăţi cu cinci kile mai uşoara şi cu tenul unei fete de 18 ani, desi bei, fumezi si ai avut varsat de vant? Crezi ca rudele si prietenii tai sunt oligofreni? Ca nu stiu cum aratai la nunta? Sau crezi ca nu-i va duce capul sa ridice privirea din album, sa verifice cand mortii ma-tii ti-ai scos alunitele alea? Aaaaa, nu ti le-ai scos? Pai si in poze de ce nu se vad?!

Nu faci nici o smecherie, crede-ma. Ba, din contra, faci mai rau.

• Toata lumea care te va vedea intai in poze si apoi in realitate va avea un soc: Naspa tipa asta, frate....
• Proprii copii, dupa varsta de 10 ani, cand se vor uita la pozele de la nunta, vor spune: Ce s-au uratit si mama si tata....
• Chiar si tu, intr-o zi proasta, cu stomacul plin de gaze si cu tenul praf din cauza unei creme de cacat, poti face o depresie cand iti vei vedea pozele de la nunta. Ce-am fost si ce-am ajuns...

Eu nu fac fotografii de genul asta. Portret, street, evenimente de companie - da, pentru ca nu am parte de cretini si de snobi, chiar e nevoie de un grad foarte mare de realism in genul asta de imagini. Si atunci, de ce ma bag?

Pentru ca din cauza unora ca voi, fotografii se transforma pe zi ce trece in specialisti in efecte speciale. Poti sa postezi, in spatiile online dedicate fotografilor, orice imagine, oricat ar fi de buna, si de naturala, si tot se va gasi un destept care sa-ti spuna ca exista niste efecte care sa faca lumina aia buna si mai buna, obrazul ca pe un fund de bebelus si sa stearga eventual si tot ce mai apare in poza, ca are el niste template-uri senzationale. Si daca fotograful ala are succes, adica un numar mare de clienti care-l recomanda, se iau si alti fotografi dupa el. Si cursa spre imaginea perfecta merge la infinit, pana cand fotografia nu mai conteaza, se incepe de la un fundal alb.

Pe bune, asta nu-i fotografie. E onanism mental. Cand ceri unui fotograf sa-ti editeze pozele pana la nivelul asta, te transformi intr-un labagiu al propriei imagini de sine. Nu cu mana faci laba, ci cu ochii si cu mintea. Culmea, cand practici asta, sunt sanse mari sa te alegi cu un fotograf prost, dar foarte bun in editare. Si, de multe ori, cand face asta, isi acopera propriile greseli, nu neaparat defectele tale.

Ce-o sa urmeze? O sa rogi un fotograf sa-ti schimbe complet silueta, cu cea a lui Catrinel Menghia? O sa te duci la propria nunta in bermude, pentru ca are fotograful un template cu costume Armani? Sau nu mai faci poze deloc, pentru ca i-ati dat, amandoi, datele voastre biometrice, si va face el de-acasa, toata nunta, in ce castel vrei si cu ce invitati vrea muschiu' vostru?

Defectele exista. Fizice, de postura, ticuri faciale. Aia e. Veti trai cu defectele alea toata viata. Ascunde-le din poze si vei trai cu o frustrare in plus. 

Asa ca mars cu cacaturile de-aici, da? Lasati tipul cu camera foto sa va faca fotografii, nu avataruri. 

[www.facebook.com/bogdanstoica.ro]

Eşti nesimtit. M-am uitat la tine şi nici n-ai clipit. Ţi-am făcut cu mâna şi nu mi-ai răspuns. De unde te ştii cu prietena mea? Ce erai aşa arogant azi? Nu credeam că n-o să mă bagi în seamă două ore, cât am stat la aceeaşi masă. Ş.a.m.d. Aşa încep cel puţin jumătate din conversaţiile mele online. De vină sunt eu, un repetent al tranziţiei unei relaţii între lumea reală şi mediul online.

Nu-s nici arogant, nici figurant. Scuza mea e ca n-am memoria figurilor. Adica o am, dar e vraişte. Şi, din cauza Facebook, trăiesc ca într-un film prost cu un schizofrenic în rolul principal. Mă întâlnesc cu oameni pe care i-am intâlnit, şi trec ca vita pe lângă ei, convins ca sunt nişte profile, sau socializez cu tipi ale căror figuri le ştiu, cred eu, de pe Facebook, şi nu pricep de ce sunt aşa ostili cu mine, ca sa aflu ca sunt oamenii cărora le-am deviat traseul, cândva....

Nu pot să-i spui cuiva intalnit pe strada, care si-a dezvelit sufletul si viata pe chat, habar n-am cine esti. E urat sa-i spui unei tipe careia i-ai dat LIKE la vreo cinci poze: nu stiu nici cum te cheama. Cum sa-i spui cuiva: da, esti speciala, dar eu am trei mii de oameni in lista de prieteni, asa ca spune-mi repede ceva despre tine, ca sa-mi dau seama cu cine discut. 

Cel mai nasol e când vrei sau ai nevoie să te mai întâlneşti cu ăla/aia de pe Facebook. Pentru că omului din faţa mea nu-i trece prin cap că eu am memoria unei furnici, mă lasă în aer. "Cand vrei, imi spui pe Facebook", sau "Lasa-mi un mesaj pe Facebook cu numarul tau si rezolvam" sunt, de ceva vreme, cele mai clare semne ale unui esec al viitoarei relatii, de orice fel ar fi ea. Sa te caut in lista mea de prieteni? Pai lista mea de prieteni de pe Facebook este ca poşeta unei tipe mişto: niciodată nu găsesc ce caut. 

Sigur, sunt si cauze obiective pentru care eu ma port ca un retardat in public. Poarta, o parte din vina, cei care au o viata dubla: in lumea reala au un job si un costum, iar pe net se dau motociclisti si in toate pozele au ochelari de soare. Unii au poze de profil vechi de 20 de ani, sau o poză cu bebeluşul personal. Sau poza de pe Facebook e de tip blondă cu ochelari, iar ea sta acum in fata mea şatenă cu lentile. Nu mai zic de cele care au pe net doar poze sumar îmbrăcate: pe bune, cum să te recunosc pe strada, in tricou si jeanşi, fără ţâţele alea mişto care sa ma salute?

Nu-s profailer, da? Luaţi-mă uşor...

Asa ca te rog, da' te rog frumos de tot: daca ne stim din viata reala, daca am lucrat impreuna, daca avem vreo combinatie neterminata, fă cumva sa-mi spui asta, pe net. Dar spune cine ești, de unde ne știm, că uite, mă transform într-un retardat perfect. Creierii mei sunt zdrentuiti de prea multe figuri aparent cunoscute.

Imagineaza-ti o poza de grup cu 3.276 de oameni. La ce rezolutie trebuie facuta poza ca sa disting trasaturile fiecaruia dintre ei, si ce hard ar trebui sa am eu in cap ca sa reactionez corect cand ne intalnim?

să nu uit: publicitate