Blog

Tată de fată - despre strategiile de apărare

"Si-au inceput emotiile, si intrebarile, si planurile de viitor. Si taticul se intreaba daca va face fata pleiadei de admiratori ai fiicei. Si a inceput sa se gandeasca la strategii de aparare a pruncutei lui impotriva dezamagirilor din dragoste. Si a inceput sa-si aminteasca de “victimele” din anii sai de imaturitate, si deja se ingrozea la gandul ca s-ar putea sa roiasca si prin jurul fiicei sale Don Juani invatati sa fure inimi si sa dispara in zari indepartate" (Nouria Nouri).

E cu mult mai grav de atat. Poate deveni foarte grav.

Un specialist în prostie pură îşi face treaba în doar câteva secunde.

Liviu Puştiu, despre moartea tatălui său, pe Acasă TV: "Pentru mine, cea mai gravă variantă era să aflu despre tata că a murit."

Incredibil, nu? Pentru restul oamenilor de pe pământ, moartea taţilor nu e cea mai gravă variantă, în ceea ce priveşte taţii. Noroc cu sensibilul ăsta...

Ati observat ca bebeluşii abandonaţi nu ştiu să moară?

De două-trei ori pe an, aud/vad/scriu despre asa ceva: o tâmpită face un copil cu un trepanat și ,dupa ce-l naste, îl abandonează. Pe unde nimerește: în padure, la ghenă, pe câmp, în canale, într-o pungă dintr-un lift, etc. Ei bine, copiii astia nu mor, desi zac acolo cu orele, prada frigului, cainilor vagabonzi, sau accidentelor de tot felul. Asta în conditiile in care un copil fabricat de un cuplu de oameni normali face macar o pneumonie dacă este lăsat afara prost imbracat, mai mult de o oră. Sau se sufocă în maşină. Sau îşi bagă un cui pe gât. Sau cade cu fata intr-o oala cu apa si se ineaca. In nouă cazuri din zece, găseşte el o soluţie să-şi pună viaţa în pericol....

Nu sunt o persoana care cauta explicatii la biserica. Se prea poate sa existe o forma superioara de viata sau energie, de orice fel, care ne coordoneaza destinele. Nu cred, insa, ca ea poate fi vizualizata intr-un batranel imbracat intr-un fel de rochie sau intr-un tip cu moaca de hipster si cu cicatrici pe maini si picioare. E altceva. Ce aflăm noi de la preoţi este doar o "copie China", deformată şi prost tradusă, a evenimentelor sau revelaţiilor petrecute la începutul omenirii.

Cert este că, orice sau oricine ar fi acest nene divin, sunt convins ca in 'firma" lui, exista un departament special dedicat bebelusilor: Key-Clients, Corporate, VIP, Gold, ceva de genul ăsta. Pentru că altfel nu se explică ce se întâmplă, e complet anormal....

UPDATE 1 aprilie 2013: Cei doi cretini din Ploiesti care si-au abandonat bebelusul in padure vor sta doi ani la inchisoare. Curtea de Apel Ploiesti a considerat ca pedeapsa intiala, de trei ani, e prea mare, in contextul in care cei doi aveau "o conduita buna inainte de savarsirea faptei".

Corect. Pana cand n-au incercat sa-si omoare copilul, n-au incercat sa mai omoare pe nimeni.

UPDATE 11 septembrie: Sentinta ramane definitiva.

Esti un lob.

"Esti un lob. Esti lobul urechii, adica ceva cu totul si cu totul inutil." (din VEEP)

Imi place. Si abia astept sa se termine campania asta electorala, pentru a face o lista cu lob-urile orasului.

De ce nu ne purtăm ca americanii de ziua naţională?

Chiar aşa, de ce? Că eu unul, să mor, m-aş purta: m-aş face muci cu un joben tricolor pe cap, încercând să-mi apuc de fund perechea, care poarta un sort mulat, având imprimate pe cur moacele tuturor domnitorilor români. Aş face asta la sfârşitul unei zile în care niste copii ar încerca să câştige un laptop sau o bicicletă la un concurs de istorie locală, şi numai după ce am cântat "noi suntem români" şi alte cântecele de-astea, la un show cu toţi muzicienii români celebri originari din Ploiesti. Ar fi la fix şapte zile de la debutul zilelor Ploieştiului, un festival care începe cu defilarea autobuzelor RATP convertite în care alegorice şi care continuă în magazine cu promoţii la produse fabricate local şi cu multinationalele prezente în Ploiesti derulând campanii umanitare, donaţii şi sponsorizări. Ar fi ziua în care aş fi bucuros că s-au terminat concursurile radio pe tema legendelor Ploieştiului, competiţiile de Fotbal de Maidan, excursiile la Dumbrăveşti (leagănul dac al Prahovei), programele gratuite şi non-stop la muzee, crosul pensionarilor şi competiţia Miss Tricouri Udate de Moş Ploaie, fondatorul oraşului.

Asta nu se va întâmpla probabil niciodată cu oligofrenii care ne conduc. De 20 de ani, toţi primarii Ploieştiului s-au dovedit la fel de incapabili în încercarea lor de a serba Ziua Naţională. De fapt, n-a serbat-o niciunul; doar au bifat ziua la "realizări", punând câte un cretin să sune trei preoţi, garnizoana şi fanfara. Nimeni n-a simţit nimic Ro, şi nici dorinţa de insufla altora patriotismul. Că na!, când s-o învăţ pe M ce e patria, de Crăciun?!

Si e la fel in fiecare an. Festivităţile încep cu blocarea traficului in centrul orasului. Timp de 22 de minute, nişte preoţi îngâna o litanie din care nimeni nu înţelege nimic: soldaţii încremeniţi în "pentru Onor!" bat mărunt din dinţi, copiii plâng de plictiseala, babele se încurajeaza cu un "hai că acuş vine şi fasolica fierbinte", batraneii beau pe furis din tuica din punga, iar oficialii isi butoneaza telefoanele. Urmeaza zece minute de discurs complet rupt de realitate, despre onoare, demnitate şi patriotism, vorbele curgând bizar de fluent din gura unor oameni care fură şi mint în fiecare zi. După care are loc o paradă cu nu mai mult de 10-15 maşini cu girofar, şi apoi - ceea ce eu consider o gafă - pomana cu iahnie de fasole. Nu ştiu ce vi s-a povestit vouă despre ploieştenii care se distreaza de Ziua României, dar mie mi-ar fi ruşine până la lacrimi să-mi văd părinţiii bătându-se pentru un blid de hrană,sub obiectivele avide ale televiziunilor. Aş simţi că sunt mult prea departe de ei, de n-am putut să le asigur un meniu care costă maxim 5 lei de persoană.

Nu cumva ar fi fost mai interesant să găsim nişte nepoţi ai celor care au murit pentru România, să ne spună întâmplări amuzante, umane, cu eroii din familiile lor? Pe cine dracu' interesează ce spune prefectul despre Ziua Naţională?

N-ar fi fost ok ca în loc de fasole dată de pomană, fără discernământ, să se asigure masa asta doar săracilor, la ei acasă, să le rămână măcar demnitatea neatinsă? Nu era mai frumos ca primăria să cumpere 60.000 de steguleţe, pe care noi să le punem la porţi, geamuri, parbrizul maşinilor? Nu merita să aducă cineva în centrul oraşului 100 de elevi de la Liceul de Artă si sa le dea un ban ca să ne picteze tuturor pe obraz tricolorul? Sa vedem pe strazi ii si salbe, nu paltoane negre de politician?

Ar fi costat mai mult, dar ar fi meritat. Am fi simţit că ţara asta ne aparţine, şi că de ziua ei, ne tratează frumos. Aşa, am văzut din nou că ţara noastră e ţinută prizonieră de nişte oligofreni care o tratează ca pe Cenuşăreasa: i-au luat şi averea, au şi trimis-o la munca de jos.

dacă ți-a plăcut să citești asta s-ar putea să-ti placă și cărțile, decoratiunile si bijuteriile din argint "pe bune" de pe

https://bogdanstoica.ro/shop

Plastic People - studiu fotografic de portofoliu

Habar n-am care-i faza, dar manechinele de plastic din vitrine au inceput sa-mi atraga atentia. Unele ma sperie ingrozitor, altele sunt asezate cu inteligenta, iar unele chiar reusesc sa spuna o poveste.

Nu ma pricep la haine de dama, dar de cand am facut fotografia de mai sus, sunt convins ca puloverul ala se potriveste de minune doar unei femei delicate si sensibile.

Fotografia care urmeaza, insa, ma face sa ma gandesc la sex promiscuu, cu o femeie careia nu-i tii minte trasaturile.

manec02bis

Nu stiu ce-a vrut sa transmita Zara cu manechinele asezate in aceeasi pozitie. Mie mi se pare un mesaj de genul "imbraca-te de la noi si vei deveni doar o silueta in multime".

manec03bis

Stiu o droaie de tipe ca asta. Adica extrem de singure...

manec04

"Sora" ei geamana, in schimb, pare ca stie foarte bine ce vrea! :)

manec05

O a treia "sora" e cea mai nesigura pe ea dintre toate. De-aia nu se dezlipeste de oglinda...

manec06

Tipa e profesoara de fizica, pun pariu...

manec07

... iar ea este genul ala de tipa care pare filmata in slow motion, se misca silentios si clipeste lent.

manec08bis

Prietena ei, in schimb, vrea sa afle in primele cinci secunde cu ce se confrunta. Genul care nu poate vedea un film pana la capat...

manec09

Cand ma uit la grupul asta, nu ma pot gandi la altceva in afara de servicii secrete, filaj, ofiteri acoperiti...

manec10

... iar asta imi sugereaza niste petarde de pe centura. Nici nu vad hainele, vad doar o tipa care cauta cu tupeu privirea cuiva si o tipa in genunchi cu gura deschisa.

manec11

gasca urbana, cu propriul salut secret...

manec12

"Nu trebuia sa te dai la el, venise pentru mine!"...

manec13

fetele din Fratelli

manec14

Rupe sala, dar o rupi daca o tii pe tocuri mai mult de doua ore...

manec15

Lipsa bratelor ma sperie de-a dreptul.

manec16

Din nou, gandul ma duce la servicii secrete....

manec17

... sau la o tipa care nu poate scapa, pe strada, de un tip insistent.

manec22

Ceva e gresit aici. Cred ca au vrut sa sugereze "haine confortabile, de zi", dar le-a iesit "femeie trista care si-a luxat glezna"

manec18

Nu mi-a fost niciodata frica de trei fetite. Pana azi...

manec19

O operatie estetica nereusita.

manec20

O fata simpla si aspiratiile ei.

manec21

Prostii nu investesc in KFC. Poate oamenii de afaceri...

Restaurantul KFC din Ploiesti Shopping City a fost realizat cu o investitie de 300 000 euro. Pentru primul an de functionare cifra de afaceri preconizata este de 850.000 de euro.

In 2011, KFC Romania a cheltuit 34 de milioane de euro si a incasat 39. Profitul net a fost de 3,5 milioane euro, adica 8%. KFC-ul din Ploiesti Shopping City va rula, cu siguranta, un milion de euro. Ceea ce inseamna ca investitia se va amortiza in trei ani. E perfect: in 10 ani, ai sansa sa faci un profit de un milion de euro.

Ei bine, va vine sa credeti ca americanii n-au gasit usor un roman dispus sa preia franciza KFC din Ploiesti Shopping City? Motivul: in Romania, daca dispui de cateva sute de mii de euro si faci un profit de doar un milion de euro in 10 ani, esti prost.

comentezi? www.facebook.com/bogdanstoica.ro

Vodafone Galerii

Scris in noiembrie 2010. Nu mai sunt client Vodafone, deci n-am mai intrat in magazinele lor. Sunt sigur ca au schimbat aplicatia, de atunci...

................................

Ziua M, eveniment important, deci caut un telefon miiiic-mic-mic. Pudrifon cum au spioanele nu găsesc, deci iau la mână ofertele de pe net, ocazie cu care dau din nou de Modu, ăl mai şmecher telefon din lume. Pentru România, Modu apare ca o exclusivitate Vodafone, deci îmi fac timp şi mă îndrept spre cea mai apropiată reprezentanţă.

Ghinion la Vodafone Republicii. "Modu?". "Nu. Doar la Dealul Mare". Ajung la magazinul Vodafone din centru, unde aflu că Modu e de găsit doar la Galeriile Comerciale. Trap-trap-trap, la Galerii. "Da, avem Modu, un moment". "Moment Kodak" era o formulă mai apropiată de ceea ce avea să urmeze...

4 minute stau, admirând o ţigancă care vorbea la un mobil, maxim de tare: "Da, ăştia nu merge să refacă abonamentul de date pe număr de mobil. Da, pula mea, cică nu merge". Ce să mai zici? Aşa e ăştia, nu merge, ai dreacu'...

Revine din spate fata, cu o cutie. "Ăsta e". "Asta e o cutie", îi spun eu în gând, dar cu voce tare n-am spus decât "pot să văd cum arată?". Cutia se desface, iar Modu mi se prezintă în toată splendoarea lui. E roz (excelent!) şi am avut brichete mai mari, deci e perfect pentru ziua M. Pun întrebarea "cât costă?".

Eeee, aici s-a terminat cu şmecheria. Fata nu ştia. Nici computerul nu ştia. Mă ofer să caut eu pe Google, pe telefon, dar fata insistă să deschidă aplicaţia, care nu mergea. Şi nu mergea, şi nu mergea... Când s-a deschis, am constatat amândoi că nu ştim codul Modu din aplicaţie. Eu pe bună dreptate, dar ea.... Nici colegul 1 nu ştia, nici colegul 2. Colegul 3 nici n-a răspuns la întrebarea fetei. Iar aplicaţia aia nu poate fi interogată după model, ci după cod. Evident, atunci când merge...

După alte şapte minute de privit fix mânuţa aia firavă de fată strângând inutil mouse-ul, am decis să schimb abordarea. "Putem să deschidem telefonul, să văd cum merge, că văd că n-are decât 5 butoane, să văd ce jacket-uri îi iau...". Dar fata îşi continua picajul din lună. "Nu ştiu cum merge. Nu ştiu dacă am jacketuri. Nu ştiu cum se montează. N-am vândut nici unul, a mai întrebat cineva de el acum două luni". Deja mă simţeam prost: venisem ca impertinentul să cer informaţii despre un telefon nepopular. Păi n-avea fata dreptate?! Avea!

În impertinenţa mea, mă cam enervasem ca Vodafone are de vânzare un telefon cu un meniu topsecret, dependent de nişte accesorii misterioase, la un preţ necunoscut. Aşa că am decis să ies demn din scenă cu întrebarea: "Trec mai târziu, poate aflaţi între timp preţul unui Modu cu tot cu jacketuri?". Ei bine, dragii mei, nu am primit răspunsul aşteptat, ci : "Nu ştiu ce să vă spun. Dacă asta (aplicaţia - n.m.) nu merge..."

Ce-am învăţat eu din asta? Că poate să fie Vodafone cât de şmecher, iar Modu cea mai exclusivistă marfă, dacă între eforturile lor de miliarde de euro şi mine se interpune un soft prost, M nu se va alege cu un Modu, ci cu următoarea alegere, adică un Samsung miiic-mic-mic. De fapt, s-a şi ales. E negru, mai mare ca Modu, are touchscreen şi i-am luat şi o husă roz...

Old Time Pub

Scris in ianuarie 2011. N-am mai fost.

......................

Old Time Pub e localul ăla, nici bar nici restaurant, de lângă Muzeul Ceasului. Acum vreo doi ani, se numea "La noi", cred. Nu este locul meu preferat. Arată cam bizar, cu lavabila, termopanele albe, panelul de lemn şi grinzile afumate toate la un loc. Dacă stau să mă gândesc bine, Old Time Pub nu e locul preferat al celor mai mulţi dintre ploieşteni, pentru că e cam gol. Nu prea pricep de ce: este mărişor, bine aerisit, cu puţine încăperi şi, implicit, cu multe utilizări posibile: merge de locaţie pentru nuntă mică, botez mare, majorat, stand-up show şi karaoke.

Vineri seara, gradul de ocupare n-a sărit de 50%. Noroc că la masa noastră se consuma cu sârguinţă, lucru care s-a văzut pe nota de plată. Preţurile la băuturi sunt ok, cu excepţia vinului, care este supraevaluat cu tupeu. Mâncarea e bună; nu cereţi şniţel dacă nu vă este foarte foame, pentru că porţia este imensă. Chiar şi cei care comandă, delicat, o salată, nu sunt feriţi de pericolul îngrăşării: salata se dă în castroane mari, ca acasă, unde nu te vede nimeni ce haplea eşti de fapt. Preţurile la mâncare sunt făcute de'amboulea: şniţelul cu garnitură şi murături îţi iese la un preţ excelent, dacă te gândeşti că o porţie ajunge pentru două persoane, dar salata costă mai mult decât la Prestij. Sau poate cumpără salata chiar de la Prestij, că na, e la doi paşi...

Muzica e mişto, pentru că se ascultă Magic FM, atunci când vreun client nu cere Phoenix, muzică populară irlandeză, sau mai ştiu eu ce trupă rock. Dacă şi barmanul e de acord că melodia care se aude e bună, boxele sunt "turate" la maxim, ceea ce mi se pare foarte mişto, localul pare mai viu. Aşa se face că atmosfera seamănă foarte mult cu ce era odinioară în Pussy, Magic sau Eden, trei foste baruri celebre ale oraşului, în care am absolvit eu primele cursuri de sticlism. Şi, tot ca acolo, nu trânteşte nimeni scaune în jurul tău dacă e ora trei dimineaţa, ca să te simţi să te cari.

Plusul Old Time Pub faţă de multe localuri din Ploieşti este dat de toalete. Nu datorită dotărilor, ci datorită curăţeniei. Cineva, un maniac probabil, freacă şi rosturile faianţei, iar vasul de wc are odorizant. Nu pricep, totuşi, de ce patronul a băgat bani grei într-un suport trendy de hârtie igienică, pe care îl alimentează cu hârtie igienică ieftină. Sau săracu' ştie ce se poate întâmpla cu atmosfera localului dacă nişte beţivi decid că e foarte confortabil să se cace la el?

Alt plus: tejgheaua înaltă de bar, o raritate în Ploieşti. La Old Time Pub e de mers când ai chef să petreci două ore tu cu tine, stând pe un scaun înalt şi privind într-un televizor montat deasupra rafturilor cu băuturi. Apropo: aţi observat că dacă un tip stă şi bea ceva singur la bar, pare supărat, dar dacă face acelaşi lucru, singur la o masă, pare un drojdier? :))

Concluzie: vrei să vrăjeşti o tipă? Du-o la Old Time Pub, vei fi singurul "jucător" din local. Sau vrei să te faci muci cu prietenii? Merită, vă veţi distra de minune urmărind câte un neinspirat care a adus acolo o tipă, încercând să o vrăjească.

Paiş'pe

Am fost acum un an ultima oară în barul 14, pe la prânz. Am mâncat nişte sandwich-uri calde, pline de un parizer odios. În seara asta am ajuns iar, fără nici un chef, dar convocat de un bucureştean, după principiul "doar acolo ştiu să ajung". Am o baftă de d-ăştia....

Altceva, frate, fără "black beauties"... Singura problemă a serii a fost un echipaj de "doi plus două", ieşiţi probabil să sărbătorească ieftin nunta de argint. Vă asigur, două femei de 50 de ani, uşor luate în goarnă de nişte ginuri şi excitate probabil de fuck-ul festiv anunţat după, pot face gălăgie cât 20 de eleve de-a zecea care au trecut a unş'pea...

Nota zece pentru organizare. Cele două mucoase - o blondă şi-o brunetă de 1.50m fiecare - au făcut faţă cu brio, timp de două ore, la vreo 10 mese ocupate de vreo 30 de inşi. La fel de rapid ca la London, la fel de silenţios ca la Bulevard.

Nota 10 pentru mâncare. Bucătarul şi-a dat masterul în faţa mea livrând la masa noastră un fel de mâncare tipic unui hotel de lux şi unul - unei case de ţăran autentic.

Nota 7 pentru nota de plată. Chiar dacă preţul mâncării este rezonabil, barul 14 se înscrie în categoria localurilor în care un fresh de portocale costă de la 10 lei în sus, o chestie pe care nu o pricep: 4 portocale, adică necesarul pentru un pahar de suc natural, costă 2 lei. Ce pula mea plătesc de încă opt lei, paiul?!

[Paranteză: localul care o să facă din freshul de portocale un produs popular, la 4-6 lei, o să dea lovitura în Ploieşti.!]

Per total, barul 14 e ok. Ok să mergi să bei 10 beri, în gaşcă de 10 inşi, nu să te chinui să discuţi despre dezvoltare online.

Citeşte mai mult ...

Dacă o să fac sex vreodată într-o toaletă, vreau să fie aia de la Hard Rock Cafe

"Lăsaţi patronii de restaurante să vină la mine", ar trebui să scrie pe firma Hard Rock Cafe, sub un Iisus în geacă motor, cu un Jack într-o mână şi o costiţă de porc în cealaltă. Sigur, ar fi ceva probleme cu Patriarhia, cu ortodocşii-amatori de pe Facebook, dar ar fi şi efecte pozitive: arta iconoclastică românească ar ieşi de sub culorile sumbre ale ortodoxiei, iar sfinţii ar deveni cool pentru o întreagă generaţie. Sau nu?

Revin. HRC este un local în care ajungi, de la Gara de Sud din Ploieşti, în cam tot atât timp cât îţi ia să te duci la DaVinci 3 şi să găseşti un loc de parcare şi o masă liberă. Un local în care eşti întâmpinat la uşă de cineva care nu numără membrii grupului, ci întreabă câţi o să vină până la final. Aici nu trebuie să te scuzi ospătarului că vrei întâi să te pişi, şi abia apoi să-l priveşti în ochi, pentru că îţi face el sugestia asta, dacă te vede agitat, cu un relaxant: "nu vreţi să vă spălaţi pe mâini?".

Ba da, dar după ce mă piş..... Şi aici e locul nimerit să discutăm despre toalete. Vreau să spun că dacă o să fac sex vreodată într-o toaletă, vreau să fie aia de la Hard Rock. Mă întind eu pe jos, am încredere...

Back in: mesele, scaunele, sosierele, tacâmurile - de top. Cuţitul taie, furculiţa înţeapă, sosiera nu dă pe-afară, oricât ai fi de neîndemânatic. Scaunele nu fac zgomot dacă eşti vreun nevolnic care nu le poate ridica, şi le târşâi. Zici că atunci când au inventat conceptul, au adus o sută de timizi şi gafeori şi le-au studiat comportamentul, astfel că acum nu există posibilitatea practică să te faci de căcat.

Mâncarea nu se poate clasifica. N-am mâncat nicăieri ce are la Hard Rock Cafe. Se simte o influenţă din partea KFC şi McDonald's, dar ce vreţi, frate, asta e mâncarea tradiţională în SUA, ăştia nu făceau sarmale... Oricum, e o influenţă pozitivă. E ca şi cum lui Lili Sandu i-ai pune ochii lui Megan Fox, sau lui Beyonce abdomenul lui Nicole Scherzinger (ce de artiste ştiu, incredibil, deşi habar n-am ce cântă!!!). Ce e foarte mişto e că HRC nu schimbă standardele şi reţetele. Ce-am mâncat acum doi ani, la lansare, avea şi acum.

Preţurile... Hai să spunem că nu e momentul să discutăm despre asta. Lăsaţi aşa, insist. Ei bine, dacă insistaţi şi voi, fie: aproape dublu faţă de London House, cel mai scump local din Ploiesti. Nenorocitul ăla de hamburger e 25 de lei doar pentru că e la farfurie. Iar cu banii daţi pe două cocktail-uri cumperi lejer o sticlă de cinzano, un kil de lămâi şi un set de sticle de Bacardi Breeze. Asta dacă nu eşti genul care cumpără "la băieţi" două baxuri de bere Neumarkt la doi litri şi nişte lichior de vişine Kuzomdi pentru fete, "să bea şi ele cu noi", de la nonstop.

Cu muzica e o problemă la Hard Rock Cafe. Ciudaţii ăştia de americani nu agreează monştri sacri locali ca Adrian Enache, Florin Salam sau Bambi. Nu tată, aici asculţi indi, grunge, metal light şi hard fm. Iar de auzit se aude impecabil: în timp ce urechile tale fac sex cu o chitară, ficatul îţi numără relaxat başii...

Scuze pentru desele referiri la sex, sunt un pic ne. Si mergeţi cu încredere la Hard Rock Cafe, dar luaţi minim o sută de lei de om, plus banii de benzină...

UPDATE 1 - Am fost si in 2013. Si-a fost perfect din nou...

UPDATE 2 - poza e facuta in 2014

comentezi? www.facebook.com/bogdanstoica.ro

KFC - mai degraba la pachet....

Nu ştiu care a fost primul pe pământ, McDonald's sau KFC, dar acum, mie ultimul mi se pare fiţa proastă a primului. Cred că nu e loc mai bun în care poţi să explici cum ajung extensiile de brand să slăbească forţa acestuia. Nu e ca la Mc: vită, pui, brânză. Mă uit la mine: nu ştiu nici măcar un singur nume de meniu KFC; cer ori aripioare picante, ori cutia aia cu aripioare şi cartofi. Nu ştiu ce sunt Crispy, şi n-am idee ce înseamnă Variety.

Pentru unii care s-au branduit în România ca nişte rebeli ai fast-food-ului, având cele mai bune aripioare picante din lume, şi care au pus presiune pe zeci de mii de românce să-şi încerce propria reţetă, cei de la KFC arată ca nişte foşti rockeri spectaculoşi, ajunşi acum producători muzicali, la costum. Au vreo 10 sau 12 feluri de mâncare, combinate în vreo 7 meniuri, şi încearcă să ascundă faptul că vând bucăţi din aceeaşi găină, ambalată diferit. Şi e aiurea: dacă vreau varietate aleg un restaurant, mi se pare culmea snobismului să încerci să creezi din mine un consumator sofisticat de fast-food...

În rarele ocazii când mănânc "keiefsiuri", prefer să iau la pachet, din cauza mirosului. Din punctul ăsta de vedere, la KFC este ca la orice restaurant de gara, intri mirosind a duş şi ieşi duhnind ca o subţioară de gospodină în preziua Paştelui. Culmea, din tavan se zgâiesc la tine vreo 6 guri de ventilare, nefolosite. Wtf?!

Sunt şi alte rele la KFC: lipsa şerveţelelor umede (de ce mama dracului trebuie să le ceri, până acum un an erau incluse), toaleta mereu înfundată, mesele unsuroase, terasa mereu ocupată de intelectualii de la Selket şi BGS, cu ale lor glume sonore. Să nu uit cafeaua: parcă e trecută printr-o cârpă îmbibată în ceva amar...

Ce merge bine la KFC: personalul. Fetele se mişcă rapid, nu te f*t la cap cu "poate nu ştii că vrei să asculţi 4 minute de meniuri", mesele lăsate ocupate de retardaţi sunt eliberate rapid, găseşti ziare şi reviste de citit, muzica e friendly iar clientela - mai mişto decât la McDonald's. Cea mai importantă calitate: poţi mânca ceva în 7-8 minute, de când intri pe uşă şi până ieşi.

Una peste alta, KFC îmi trezeşte nostalgii: îmi aduc aminte cum plecam cu trenul la Bucureşti, la nişte aripioare picante în Romană şi la nişte beri complicate peste drum, la Grădiniţă, plimbare din care reveneam peste două zile, din trenul de Sinaia, cu gândul la aripioarele picante de la KFC...

memories with KFC? www.facebook.com/bogdanstoica.ro

Vienna Cafe

O să râdeţi, dar eu mă simt la Vienna Cafe exact ca în cantina din unitatea militară unde am făcut armata. Motive sunt două: 1. E foarte greu să nu mănânci ceva, deşi ai venit pentru o cafea şi o discuţie; 2. Ştiu pe toată lumea: da, chiar şi pe cei pe care nu-i cunosc personal, tot îi ştiu după moacă, pentru că le-am văzut moaca pe Facebook.

Relaţionarea din mintea mea e pozitivă: cantina este, pentru orice soldat, singurul loc în care nu rişti să auzi, din senin, comanda "Culcat!" Aşa şi la Vienna Cafe: nu risc să dau peste antipatici, deci mă duc cu plăcere.

Pe fond, asta e şmecheria Vienna Cafe. E de departe cel mai monden loc de luat masa al Ploieştiului. Localul are noroc, statutul ăsta i se potriveşte. Şi numele e ok, chiar dacă e al treilea local din Ploieşti numit aşa. Da, nu vă încruntaţi, mini-pub-urile din benzinăriile OMV se numesc tot Vienna Cafe. Sau nu v-aţi uitat niciodată pe geamuri?!

Vienna Cafe are de departe cea mai mişto terasă din oraş, făcută - culmea! - pe locul celei mai frumoase foste terase din Ploieşti, Merry parcă se numea, nu? Nu mă aştept să mă aprobaţi, probabil mulţi dintre voi erau, pe vremea aia, doar un licăr de interes în ochii a doi străini care beau un suc la mese alăturate...

Despre interior nu mă pronunţ, pentru că am auzit un arhitect vorbind despre el. Pot să vă asigur însă că Vienna Cafe nu e doar "mişto decorat", ci făcut într-un stil care apare în manuale şi e făcut bine. Nu ştiu nimic despre zona de restaurant, pentru că, paradoxal, n-am mâncat niciodată acolo; numai în bar sau la separeu.

Mâncarea de la Vienna Cafe e fără cusur. Eu, posesorul celui mai needucat stomac din lume, sunt capabil să mănânc aproape orice de acolo. Ţin minte că am mâncat o dată, spre propria-mi stupefacţie, ceva cu conopidă, deşi consider asta, lângă porumb şi sfeclă, un furaj bun doar pentru vaci. Ştie bucătarul ăla...

În plus, şi la Vienna Cafe a apărut "afordable menu", costă 19 lei şi include trei feluri de mâncare. Cu un leu mai puţin ca la Bulevard, cu doi lei mai mult decât costă nenorocita aia de ciorbă de la Casa Prahoveană şi cu 10 lei mai puţin decât spanacul de lux de la London House. Apropo, spanacul de la Vienna Cafe e mai bun...

Sigur, n-ajunge să ai 20 de lei ca să te rupi în figuri la Vienna Cafe, la prânz. Localul impune tot atât cât clienţii obişinuiţi ai locului: o droaie de oameni de afaceri, baschetbaliştii de la Asesoft, plus cea mai mare cantitate de expaţi văzută vreodată într-un local din Ploieşti. De fapt, aşa s-a branduit Vienna Cafe ca local tare în Ploieşti: făcând cunoştinţă străinilor cu bucătăria românească. Cine a văzut vreodată un japonez beat muci zâmbind unei bucăţi de pastramă de oaie ştie la ce mă refer..

Am scris mai sus "baschetbalişti", deci v-aţi prins că Vienna Cafe e plin de fete: puştoaice de liceu, foste şi actuale wannabe... Curvetul de lux nu vine la prânz, ci seara; din nou, o deosebire faţă de London: proxeneţii lipsesc.

Singura mea problemă la Vienna Cafe e cu toaleta: mereu o găsesc plină de pătrăţele de hîrtie igienică aruncate peste tot, ca un confetti gigant. Vrea cineva să-mi transmită un mesaj, sau care-i faza? :))) Pentru că, să ştiţi, nu mă cac prin cârciumi niciodată, pentru că nici una nu pune cărţi sau ziare în wc-uri...

De ce am ajuns sa urasc angajatele McDonald's

Faceţi următorul exerciţiu de comunicare: adresaţi-vă unei tipe, pe care o consideraţi atrăgătoare, cu formula "Pisi, ne-o tragem si noi?". O să vedeţi că în nici un caz nu vi se răspunde cu: "Unde? Doar normal sau şi anal? Vrei să-mi dai şi o m**e? Cu prezervativ sau fără? Să chem şi o prietenă?". Nu! Nici nu e normal să se răspundă aşa, în nici o situaţie. La o întrebare simplă se solicită un răspuns simplu. În cazul de mai sus, cel mai probabil răspuns ar fi: "Porcule!".

Pentru tipele care lucrează la restaurantul McDonald's din centrul Ploieştiului nu bag însă mâna în foc că normalul e normal, şi simplul e simplu. Dacă le ceri o cafea, eşti întrebat în rafale ca de mitraliera: "Cu lapte? Sau vreţi caffe latte? Vreţi două de zahăr? Aici sau la pachet? Nu vreţi şi o brioşă? Aţi încercat salata?". De 10 ani e aceeaşi problemă, şi tot de atunci ajungem, după ritualul inutil, la ceea ce apare în reţeta de bază: o cafea, două pliculeţe de zahăr, o doză de lapte şi o lopăţică de lemn.

Poate că acum 10 ani, era normal să-ţi toci clientul la cap. Poate că atunci, ăla care cerea o cafea habar n-avea că o poate primi în patru feluri diferite. Acum, nu. Fiecare dintre noi ştie exact ce vrea. Dacă vreau o cafea cu lapte, pot să pronunţ singur "cafea cu lapte". Dacă vreau să plec cu ea, pot să spun "la pachet". Şi da, pot spune dacă vreau zahăr în plus.

Am încercat, duminică, să mă fac înţeles uneia dintre angajatele McDonald's. Când ritualul isteric de comunicare s-a epuizat si a ajuns la "Cinci lei, vă rog", am început eu: "Lei noi sau vechi? Vrei o bancnotă de cinci lei sau nu contează? E ok să-ţi dau patru hârtii de un leu şi două monezi de 0,5? Îi vrei acum sau după ce-mi dai cafeaua? Pot să achit cu cardul? Dacă n-am card, mai pot să plătesc aici?". Nu s-a prins, sărmana, e mult prea spălată pe creier de managerii care probabil îi spune zilnic "vinde mai mult! maximizează profitul din cafea!"

Cafeaua de la McDonald's Ploiesti continuă să fie ok. Tehnica de vânzare a mecdonaldizdelor mă scoate însă din sărite...

Comentezi? Fa-o aici.

Abonează-te la acest feed RSS