In 2010, nu aveam blog. Asta e o notita, publicata pe Facebook, in martie 2011. De atunci, m-am mai dus la Start Gym. Totul ok, de la prima la ultima vizita.

Arnold avea 65, Van Damme 54, Adi 23, eu 21. Centimetri. Ho, nu săriţi, vorbim de circumferinţa bicepsului şi de visele a doi aschelopaţi de clasa a 7-a, care visau să sară pe ei toate fetele de-a opta care aveau ţâţe (11 în toată şcoala). Aşa că ne-am apucat să tragem de fiare. Am furat nişte capete de stâlp de gard (pe care tot omu' şi le făcea din bronz, la uzină), le-am dat gaură pentru şurub şi le-am prins în nişte tije de lemn de fag; gata ganterele, una de 5, una de 7 kile, dar ce mai conta, "cu aia grea, la braţul mai slab", ne-am încurajat noi.

Trăgeam de fiare maxim 10 minute pe zi, sanchi - "să nu ne oprim creşterea". Mâncam fasole, pentru creşterea masei musculare, de devenisem cei mai nepopulari băieţi din şcoală. După o vacanţă de vară de tras de fiare, arătam la fel, iar numărul fetelor cu ţâţe scăzuse la 6. Aşa că ne-am lăsat. Căpătasem, din fericire, forme mai atractive: nu mai arătam ca două scândurele, ci ca două scândurele trapezoidale, puteam să mergem cu mâinile depărtate de corp cel puţin 4 centimetri fără să ne MAI prefacem că altfel nu se poate de spate-lat ce aveam.

Norocul meu a fost că mi-am rezolvat problema cu fetele într-un fel care a exclus farmecul fizicului meu, şi atracţia pentru fiare a dispărut. Adi a mai făcut ceva eforturi, învaţând inclusiv figura cu care Van Damme lovea cu piciorul din săritură. Cum nici o tipă n-a fost dispusă să ia un picior în gură, săracu' Adi a fost nevoit să-mi asculte poveştile pline de învăţăminte, spuse vreun an, până am reuşit s-o comit din nou. După a doua partidă de sex, nici n-am mai stat de vorbă cu labagiul...

Trecut-au anii, cum bine zicea Monica Columbeanu la bac, şi ne-am făcut mari. Adi mai are foarte puţini dinţi în gură, pentru că s-a încăpăţânat să folosească figura aia de karate şi când era în evidentă inferioritate. Eu, lucrător la laptop de 16 ani, am căpătat o oarecare burtă, pe care, vara trecută, mi-am propus s-o alung. Problema era că nu găseam o sală de fitness dispusă să deschidă când vrea metabolismul meu să facă mişcare, adică pe la 7-8. Acum, să nu mă luaţi de umflat, dar dintr-un slăbănog banal, m-am transformat slăbănog de tip somalez, mi se părea că burta mea e Chuck Norris, nu eu o duc pe ea, ci ea pe mine; tot ea alege ce jeanşi îmi mai vin...

Noroc cu criza, mânca-i-aş bocul ei, că a convins doi oameni de afaceri din Ploieşti să optimizeze un subsol de clădire de birouri şi să trântească mândreţe de sală pe Republicii, lângă Best, cu jdă'mii de aparate, şi, foarte important, cu program de la şapte dimineaţa. "Atât ţi-a fost, umflato", i-am spus burţii, pe care am dus-o chiar ieri acolo, să mătur cu ea pe jos.

Sala e foarte mişto. Să mor dacă pricep cum merg aparatele alea. A fost nevoie de toată atenţia patroanei şi a unui instructor ca să reuşesc să pornesc banda. E foaaarte mişto, dar cu ochii la tv, am zburat un pic de pe ea, doar vreo doi metri. Pe urmă m-au strecurat într-un scaun de tortură care a făcut să mă doară muşchi despre care nici nu ştiam că îi am, "cruncher pana mea" îi spune. Cu greu m-am abţinut să nu plâng, deşi aveam prosopul, just in case. M-am dus şi azi, şi n-am mai căzut de pe bandă; doar la duş, că mi-am uitat şlapii...

Am descoperit, aşadar, un loc minunat, pe care vi-l recomand cu căldură, mai puţin de la 8 dimineaţa, când vă pot accidenta încercând să văd "ce face aparatul ăla". Am alt tonus, mă mişc mai lejer, sunt mai bine dispus, dorm mai bine. Problema că mănânc de rup, îmi râde burta în nas, nu mă mai suport, vreau anorexie!!!!!!!

Habar n-am de ce nu mănânc zilnic la Prestij. Arată bine, e aproape de centru, are affordable menu... Sau o fi din cauză că nu am timp zilnic de mâncat la prânz, nu sunt mereu în zona centrală şi nu mănânc doar în locuri care arată bine? 

Bogdan Vasilescu de la Prestij a fost unul dintre primii mei clienţi de publicitate online. Era pe vremea în care lansa local după local, intrase în transă de-a dreptul. Îmi povestea ori de câte ori ne vedeam cât a băgat în Grand Prestij, localul de lux din cartierul Albert, şi cât o să scoată. Între timp, l-a închis. Anul ăsta a băgat bani în localul Trattoria Prestij de pe Republicii. Sa vedem cum merge. 

Motivul este foarte simplu şi e disponibil pentru oricine l-a citit pe Al Ries sau a dat măcar un faliment onest, ca mine ( de fapt, eu le-am făcut pe amândouă). Este foarte greu să reproduci un succes incontestabil, dar de conjunctură, cum este Prestij, în altă locaţie, în alte timpuri, pe alte costuri. Bogdan credea, aşa cum acum crede şi Iulia de la DaVinci, că dacă la Prestij e full, la fel o să fie şi în celelalte locaţii cu acelaşi brand. Un raţionament foare prost, dacă nu te numeşti McDonald's, KFC, Pizza Hut. Păi credeţi că ăia reproduc de idioţi toate detaliile, până şi pe cele mai mărunte? Credeţi că de pomană reţeta de hamburger include fix două felii de castravete murat de 2,5 cm diametru? Nu, tată, ci pentru că aşa mă convingi să intru în orice McDonald's din ţară, spunându-mii că voi găsi la Făcăieni exact ce găsesc şi la Băneasa. Altfel, rişti să mă dezamăgeşti într-unul şi să nu mai intru în niciunul. 

Revin la Prestij. Are probabil cel mai ieftin meniu ieftin dintre localurile cu pretenţii. Cu 16 lei mănânci felul 1 - felul 2 în maxim 8 minute. Partea frumoasă e că nu trebuie să te grăbeşti chiar în halul ăsta, chiar dacă ospătarii se mişcă excelent (apropo, micuţa creaţă de azi a venit cu trei castroane mari de ciorbă pe un singur braţ şi le-a pus pe fiecare pe masă privindu-le doar pe celelalte - absolut impresionant). E genul de loc în care fumul se dispersează rapid, muzica e suficient de tare cât să nu poţi auzi ce vorbesc alţii la telefon, iar mesele sunt suficiente. Punct slab: orice nou venit în local se simte ca pe catwalk, pentru că intrarea se vede din toate colţurile localului.

Ceea ce mă intrigă la Prestij este publicul. Azi, de exemplu, erau aşa: doi politicieni, doi foşti politicieni, acum consultanţi, trei combinatori de maşini, avocatul unui mafiot notoriu, trei ziarişti, tot staff-ul de la Cardinal Motors. O atmosferă care seamănă foarte mult cu ce am citit despre cazul Măraru: în ziua în care a fost împuşcat interlopul de la Neamţ, în cafeneaua aia erau şi şeful DNA şi un judecător. 

Cum ajunge un local să fie un magnet deopotrivă pentru Luke şi pentru Vader? Cam cât de bună trebuie să fie locaţia şi mâncarea ca să atragă oameni atât de diferiţi? Şi cine pana mea sunt eu, când apar pe acolo? R2D2?!

comentezi? www.facebook.com/bogdanstoica.ro

Cred ca o sa ma duc mai des in cluburi. De fiecare data cand plec de acolo, ma simt mai barbat, mai destept, mai inalt, mai rezistent la bautura. Asta desi, mai devreme, cand plec de acasa in club, imi propun doar sa nu fac o criza de personalitate daca 99% din clubberii au jumatate din varsta mea. 

Nu stiu alti bosorogi ca mine cum fac, dar mie imi plac cluburile underground mai mult decat cele din mainstream. In Sky sau in Puff nu vezi decat ce proxenet s-a mai imbogatit, ce haine se mai poarta si ce wannabe de clasa a-11-a promite sa fie, la anul, aia pe care au ars-o toti smecherii. Booooring. Teoretic, lumea cu adevarat interesanta se duce in cluburile mici, no-name.

Cat despre Depeche, marturisesc ca pe mine m-a lovit invers. Adica, n-am fost rapper si apoi depesar, ca toata lumea care n-a stiut pasii lui MC Hammer si s-a simtit mai confortabil leganandu-se din solduri, cu ciocate in picioare. Eram un metalist murdarel - zice lumea - cand m-a lovit in freza nea Gore cu al'de Gahan. Efectul retard a fost insa acelasi: au trecut 20 de ani si tot imi place.

Asa ca hai la Depeche Mode Party, in club Republica. Sau Republika. Sau Republik. Pana mea... Ala de langa cinema Patria, cu usa vopsita in "noi fumam tot ce nu tragem pe nas". Si unde nu s-a pus doar Depeche, ci si niste verisori muzicali de-ai trupei. Bine alesi, pana cand au venit neamurile de la tara....

Prima oara m-a lovit underground-ul cromatic. Foaaaarte frumos club. Parca eram in dormitorul unui sofer de TIR care s-a intors recent din Spania. Lavabila alba cu lavabila rosie pusa atent acolo unde sunt grinzi. Va dati seama, complet inedit, nimeni nu s-ar fi gandit sa faca asa o combinatie....

Barul - orfan. Cum e posibil sa termini, vineri seara, si tequila, si whisky-ul? Mai ales ca bautori profesionisti eram doar vreo 4, restul se mucisera de la a doua bere....

Si aici ajung la restul. Cand am ajuns, in club erau vreo zece persoane: unul in trening, unul cu pantofi de lac si sacou, si vreo trei cu sepci de rapper. Va jur, a intrat unul despre care eu am crezut ca e homeless! Ei bine, era liderul formal al unui grup de cinci adolescenti, impresionati ca asta nu-si da geaca aia de patru sute de kile de puf de pe el. Pe la 1, clubul se umpluse (lucru deloc greu, e cat o sufragerie), dar nu cu depechari, ci cu tineri dati, probabil, afara din casa, de parinti, ca sa se f*&* ca pe timpuri, in bucatarie....

Aici ajung la alta tema. Jumatate dintre participatii la petrecere aveau nu jumatate din varsta mea, ci o treime. Ba cred ca am vazut unul care avea o treime din varsta unui amic de-al meu de 33 de ani. Nu spun mai mult, dar unul n-a baut cola.

Ce m-a deranjat mai mult decat aprovizionarea de sportiv a barmanului a fost ca co-party-erii mei habar n-aveau de Depeche Mode!!! Cred ca si Oasis li s-a parut tot Depeche. Prodigy nu le-a spus nimic, desi DJ-ul l-a pus cand trebuia. Am plecat pe la 3 (cred :)), exact cand un rapper gras si timid incepuse sa danseze ca un idol de-al lui. Da, pe 3 se baga rap.

Unde vreau sa ajung? La ideea ca nu numai criza si concurenta pot inchide un club. Prostia, muzica si fauna necontrolata te pot transforma foarte usor, dintr-un club underground, intr-o pivnita de inchiriat, iar o petrecere Depeche Mode facuta prost e calea rapida de a face asta. Depesarii sunt niste speciali, si trebuie tratati ca atare, nu amestecati cu niste cretini si cretine care habar n-au in ce stream muzical locuiesc.

Paranteza: am vazut cele mai clare semne ca o tipa vroia sa fie arsa de un tip, desi era urat cu spume. I-a dat cu tatele in sticla, radea la el si cand asta intorcea capul. Iar ala o privea tamp, prin bere! Incredibil cum isi irosesc unii sansele sa scape de virginitate.... 

Recomandare - Republica/ka/k - sucks. Eu, insa, o sa ma mai duc, ca ma reface psihic. Plus ca am descoperit ca-mi place la nebunie placinta cu carne a lui James.

In 2010, n-aveam blog. Asta e o notita, scrisa pe Facebook, in decembrie 2010. Dante s-a inchis, in 2011.

Când a terminat Urban de renovat casa aia de pe str. Maramureş, peste drum de Consproiect, şi a transformat-o în Hotel Angelo D'Oro, devenisem fascinat de căsuţa de lângă hotel. Totul atărna pe ea, iar mizera în care se scălda era cu atât mai contrastantă dacă aveai şi hotelul în câmpul vizual. Abia aşteptam, estetic vorbind, să o demoleze.

Ei bine, "urbanii" au luat decizia nebunească să n-o dărâme şi să transforme în restaurant casa aia mică şi pusă de'ampulea în curte. Nebunia i-a costat 150.000 de euro, iar rezultatul e vizibil de săptămâna trecută, când Dante a fost inaugurat. Eu am ajuns acolo vineri, la prânz.

Localul e destul de ciudat. Ai senzaţia că dacă te duci acolo cu doi graşi, ai umplut restaurantul. După ce te aşezi la masă însă, constanţi că mesele sunt suficient de mari, canapelele confortabile, iar capacitatea localului nu e de neglijat, chiar dacă e la categoria "sub 50 de persoane". Decoraţiunile sunt o premieră pentru un local din Ploieşti, iar lanţul ăla de sticle de vin care înconjoară cele două saloane sunt un semn extrem de bun pentru un oraş în care dacă bei mai mult de cinci sticle de vin într-un local începi să auzi "nu mai avem" de la ospătar.

Un lucru e sigur: Dante pute a lux; cu excepţia scrumierelor, localul strigă "import". Până şi canapelele sunt aduse din Canada. Rabi, managerul, spune că aşa e şi în bucătărie, şi în cămară. Şi făina din care sunt făcute pastele e adusă din Italia. De fapt, ăsta e clenciul restaurantului Dante: vinde mâncare italiană, ca multe alte localuri din Ploieşti, dar făcută cu ingrediente din import. Încă o veste bună: bucătarul de la Dante e la primul lui job în România.

Probabil că n-o să dau foarte des pe la Dante, pentru că eu ajung în localuri în 90% din cazuri la prânz, iar localul e din categoria "uper-mainstream", cum mi-a explicat cineva în afacereză. Altfel spus, nu mă simt confortabil să achit zilnic 50 de lei pe un prânz. Vineri, nota arăta (am achitat doar 50%, restul a fost cadou din partea casei) 92 de lei pentru două cafele, două ape şi două porţii de lasagna cu un gust de excepţie, bate la fund Lazarini (campion local la mâncarea asta, din punctul meu de vedere). Dar dacă o să am de întreţinut vreun străin câteva zile în Ploieşti, o să-l duc sigur la Dante, pentru că se va simţi ca într-un local italian din Europa civilizată.

Nici dacă Rabi introduce un afordable menu la Dante n-o să ajung foarte des. E păcat, pe bune, să stai 30 de minute şi să pleci, din aşa frumuseţe de loc. Unde pui că parcarea e o problemă în zonă, eu am băgat maşina ca nesimţitu' în curte... Asta nu înseamnă că cine munceşte în centrul oraşului n-ar putea să facă câţiva paşi pe jos şi să-şi trimită temporar papilele în Italia, nu?

Nota 10 pentru "urbani" şi pentru Rabi, care s-au abţinut să facă din Dante o extensie de brand a Vienna Cafe, celălalt local pe care-l deţin. Ar fi păţit ca DaVinci, Prestij sau Regina Nopţii, lanţuri de localuri cu acelaşi nume, dar cu reţete şi bucătari diferiţi.