Nu-mi place sa scriu despre Boccaccio. Ma duc destul de des, si n-as vrea sa incep sa nu mai am loc, chiar eu, in localul care s-a aglomerat pentru ca l-am recomandat. Mai bine sa castige mai putin George si Iulia, decat sa nu ma simt eu bine (remarcati cat sunt de nobil si de altruist, da?, in preajma Craciunului)...

Despre ce mi s-a intamplat astazi la Boccaccio este insa imperios necesar sa scriu. Pe la ora unu, dupa ce am livrat regulamentar una bucata copil la scoala, trebuia sa pierd 30 de minute pana la urmatoarea intalnire, de tipul "undeva prin centru, ca nu cunosc Ploiestiul". Cum in centru nu mai parchezi nicaieri, de cand s-au apropiat sarbatorile, am decis ca Boccaccio e suficient de aproape de centru ca sa astept aici, la o cafea, langa televizor.... 

Ce cafea, ce televizor.... Cand intru, constat stupefiat ca astia aveau azi, la masa calda, sarmale. Adica, SARMALE. Nu stiu cum tratati voi subiectul asta, dar la mine, sarmalele sunt un fel de religie. Iar eu sunt un tip foarte religios. Si asa cum o baba care vede o biserica isi face trei cruci, eu, cand vad sarmale, aranjez rapid sa mananc macar zece. 

Zece au fost si azi. Cu o portie dubla de mamaliga. Cu doi ardei. La final, cand plecam, m-am intalnit cu doua prietene care traversau un moment mai neplacut, cu firma. N-am putut sa-mi astup buna dispozitie si sa rezonez cu ele, la problema. Si n-a fost vina mea, ca eu sunt destul de sensibil. Era de la sarmale. 

Ce vreau sa va spun, de fapt, este ca sarmalele de la Boccaccio sunt intr-un fel. Geniale. Bestiale. Perfecte. Marimea mea. Prea bune. Prea ca la tara...

E tot mai evident ca mergem invers, spre degradare mentala colectiva. Am fost aproape cinci milioane de ani niste animale de tot felul; patru mii de ani niste umanoizi cretini, care se speriau de umbra lor; doua sute de ani, de la aparitia revolutiei industriale, am stralucit si ne-am dezvoltat. Am ars rapid, cu flacara mare, si ne-am consumat spiritul. Dovada cea mai clara: credem, in proportie de 70%, ca mayasii aia stiau ei ce stiau. 

Stiau o pula. Nu exista nici o dovada ca baietii aia stiau cand vine sfarsitul lumii. Daca ai putea sa-i intrebi pe preotii mayasi de atunci, de ce tuna, ti-ar spune ca s-au suparat zeii. De ce ninge? Nu ninge, ni se pare noua, dupa ce am fost vrajiti de un preot rau. De ce face femeia pui vii in noua luni iar pisica in doua? Pentru ca pisica e mai mica. Valul de raspunsuri tampite ar putea continua la infinit, pentru ca, atunci cand au prevestit sfarsitul lumii, mayasilor le lipseau doua mii de ani de dezvoltare stiintifica si tehnologica.

Nu e nici o problema! In zilele noastre, populatia abuzata mental de telenovele cretine, hit-uri cu versuri scrise de fumati si trepanati, basca E-urile sanatoase, de casa, din mancare - crede orice. E mai cool si mai comod pentru un creier cat un mar, sa crezi in sfarsitul lumii, decat sa te chinuiesti sa-ti aduci aminte ce-ai invatat la scoala, sau - odios! - sa incerci sa mai deschizi o carte, un site, si sa cauti argumente stiintifice pentru care the end-ul nu va avea loc vinerea asta.

Asta nu-i va impiedica, pe idioti, vineri, 21 decembrie, sa intre in panica daca aud la radio ca o clasa de copii, aflati in excursie, a fost internata la Judetean cu toxiinfectie, si ca o conducta Apa Nova a bubuit sub asfaltul din fata Omnia. Daca vor avea loc (pentru ca astfel de evenimente au mai avut loc, nu sunt niste nestemate ale stirilor), cele doua evenimente nu vor fi tratate ca niste coincidente. Nu: ele vor fi dovada ca sfarsitul lumii a inceput. 

Cand a facut Razboiul Lumilor, farsa radiofonica cu care a scos din case doua milioane de americani, Wells nici macar nu visa cat de prosti vom ajunge, cateva zeci de ani mai tarziu. Si n-o sa ma mir deloc daca joi o sa vad oamenii calcandu-se in picioare pentru alimente, in Carrefour, sau omorandu-se sa plece din oras vineri, daca au loc evenimente ca cele imaginate mai sus. 

As dori sa muriti, voi, cei atat de prosti incat sa credeti ca vine sfarsitul lumii. Omorati-va intre voi, pentru o soseta sau un pachet de unt. Daca se poate vineri, e perfect. Ati putea sa ma bantuiti, de pe lumea cealalta, spunandu-mi "Vezi ca am murit? Vezi ca am avut dreptate?" Pentru ca, practic, ati avea dreptate: pentru voi, lumea s-a sfarsit.

"Prin meniul variat de cafele, cu tot felul de arome, condimente, bauturi alcoolice adaugate, si texturi diferite, in cafeneaua Aroma by Segafredo regasesti pasiunea inconfundabila a stilului de viata italian si traiesti o experienta multisenzoriala inedita".  - asa zice pe site, asa scriu si eu.

Eu unul as fi pus, in fraza de mai sus, "texturile" inainte de "bauturi alcoolice", dar asta nu e o problema atat de mare. Mai mare jalea a fost cu setul de colinde sexy, adica de-alea lente, obosite, de-mi venea sa-mi tai venele in mijlocul cafenelei. 

Noroc ca a fost ok cafeaua. Si locatia e ok, desi nu pricep de ce au ales Segafredo ca vector principal de imagine. Brandul asta este, intre cafele, ce este Loganul intre masini: o optiune sigura, nu cea mai buna. Cum nimeni nu se trezeste avand in minte ideea "mamaaaa, ce-as bea acum un Segafredo!", cafeneaua asta se putea numi oricum, si ceva-ceva le-a sunat si antreprenorilor in cap cand au luat decizia de a o numi "Aroma". Nu s-au putut abtine si au pus pe pereti doar reclame Segafredo si un montaj de litere volumetrice "Aroma by Segafredo" complet inutil.

Noroc ca localul e ok. Adica, oamenii care erau duminica pe la pranz, acolo, erau ok. Fara tzoape sulemenite aiurea, fara dobitoci care pacane in masa cu cheia de la Mertz. Cu alte cuvinte, nu aveai senzatia ca esti la mall, la o demonstratie de my-social-updates. 

Si, oricum, cafeaua e mai buna decat Lavazza de la Paul...