Boala spitalelor din România sunt șefii. Cazul Ploiești

Cel mai probabil, ai ajuns într-un spital de stat din România, în ultimile 12 luni. Dincolo de motivul vizitei, adu-ți aminte dacă nu cumva ai văzut o pompă stricată în curte, o găleată de lavabilă veche de 10 ani, niște câini, o priză smulsă, niște faianță lipsă și un wc jegos. Și te-ai întrebat cum e posibil.

Păi, e posibil, atâta timp cât managerii spitalelor din România sunt puși politic. Unii au pregătire medicală, alții au pregătire managerială, dar și unii și alții sunt specializați pe bune doar în două chestii: combinații și românisme.  Cu prima abilitate faci bani, cumpărând doar ce vrei tu și doar de unde ți se spune la partid, ignorând nevoile reale ale medicilor din subordine. Cu a doua ignori tot ceea ce acasă, în curte sau în baie, ți s-ar părea inacceptabil. Numai la noi în spitale nu e nici o problemă să ai într-un spital niște gunoi la vedere, o gaură în gard pe unde intră câini, echipamente depășite și instalații nesigure. Acasă, dacă ți-ar spăla nevasta farfuriile cu peria de wc, ai strânge-o de gât, dar la spital ți se pare ok să se frece gresia cu același mop și la morgă, și în saloanele bolnavilor.

Am și un exemplu concret. De la mine din sat.

La secția de Urgențe de la Spitalul Județean Ploiești există o singură sculă care face hemograme. Veche, uzată moral, pentru că face până la 150 de analize pe zi. Se strică atât de des și de grav încât abia mai poate fi reparată. În plus, pe ea nu se pot face unele analize vitale într-o secție UPU. Acum, dacă la Urgențe vine cineva suspect de meningită, medicul îi ia o probă de lichid, o pune pe o lamelă și se apucă să numere, la microscop, numărul de celule de-alea și dealelalte, ca să vadă ce fel de meningită e. Durează vreo oră. E procedura din anii 60, noroc că medicii o știu. Aparatul din dotare nu face analiza asta. Cele noi, de ultimă generație, o fac, în doar câteva minute

Dar ce credeți, vrea spitalul județean din Ploiești să cumpere un echipament d-ăsta, nou, bun, util? „Nu, că e scump”.

Este, ce-i drept. Vreo 14.000-15.000 de euro. Dar o firmă, când aude că faci 150 de hemograme pe zi, zice că ți-l dă gratis dacă cumperi tot de la ea și consumabilele. Iar noul echipament oferit gratuit face mai multe feluri de analize, mai repede, și poți interveni mult mai eficient la salvarea vieții.

Dar ce credeți, vrea spitalul județean din Ploiești cu titlu gratuit un echipament modern, care să-l înlocuiască pe cel vechi și terminat? Nu, că-s mai scumpe consumabilele”.

De fapt, nu-s mai scumpe. Asta e șmecheria, că nu sunt. Consumabilele pentru noul aparat sunt mai ieftine decât cele folosite de vechiul aparat. Te agiți, cauți prețuri, le pui în oglindă, susții iar cauza la director, că te-ai săturat de numărat celule...

Dar ce credeți, vrea spitalul județean din Ploiești consumabile mai ieftine, la un echipament pe care să-l primească gratis? Nu, că dacă le face așa repede, o să se consume mai multe”. (!!! )

Rezum: în acest moment, secția de Urgențe a unuia dintre cele mai importante spitale din România, cel din Ploiești, nu are un echipament de făcut analizele de sânge, esențiale în nouă din zece cazuri aduse de ambulanță. În aceași spital, meningita, o boală cu evoluție extrem de rapidă și cu simptome extrem de înșelătoare, nu poate fi diagnosticată rapid. Și totul se întâmplă nu pentru că n-ar fi bani. Se întâmplă doar pentru că la conducerea spitalului județean din Ploiești sunt oameni care nu vor să salveze vieți, nu vor ca medicii să lucreze cu echipamente moderne, nu vor dotări gratis, nu vor să schimbe furnizorii. Ei vor doar să-și ia leafa aia, NEMERITATĂ.

 

DISCLAIMER – Rog pe această cale ISIS și alte organizații teroriste să nu-și bată capul cu organizarea de atentate la Ploiești. Noi avem deja o veche tradiție în terorism, d-ăla birocratic, grav, care produce sute de victime în fiecare, nu 30-40, cât vă iese vouă, la o acțiune. Amatorilor!

text publicat pe www.psnews.ro 

Citeşte mai departe ...

Din minunile presei locale: Povestea Strutului sau Cum S-a ajuns De la "Lilian" La "Iulica"

Strutul, sau pasarea nandu, care a murit de stres, zilele trecute, se numea Lilian. Politica a schimbat insa doua randuri de functionari la Zoo Bucov, de cand a fost adus el, aici. Asa ca, atunci cand a murit, nimeni nu mai stia care-i era numele. "Lilian sau Iulian, ceva de genul asta". Si jurnalistii au decis sa foloseasca toti acelasi nume: Iulian. Ca sa arate profi stirile! Capisci? 

Evident, de la Iulian la Iulica, n-a mai fost decat un pas, facut cu entuziasm. Da bine sa folosesti diminutive cand scrii de parca iti pasa, despre o pasare despre care nici nu prea stii cum arata. 

Faza e ca porecla primarului Ploiestiului, Iulian Badescu, este Iulica. Si eroarea de documentare a aratat ca un atac.

Si totul pentru ca niste jurnalisti n-au catadicsit sa puna o intrebare vreunui fost angajat, sau unui angajat mai vechi de la Zoo Bucov. Dura inca cinci minute...

Citeşte mai departe ...

Artsani - Nu ma mai duc niciodata

Aseara, s-a rupt un racord flexibil, la mama acasa. La baie. Din fericire, stiu procedura: oprit apa, demontat racord din perete, pus dop special pentru situatii din astea. Apoi am demontat lavoarul si bateria, ca sa am acces la cealalta prindere a racordului flexibil deteriorat. E ca ma pricep? Din pacate, n-aveam ce-mi trebuia, sa repar, si trecuse de noua seara. Asa ca am amanat reparatia pe azi-dimineata.

Si pentru ca locuinta mamei mele e foarte aproape de Artsani, m-am dus acolo, vineri dimineata, sa cumpar racorduri flexibile. Avea. Opt lei bucata. Chinezesti. Recunosc, am avut asa, un fior, cand am vazut pe eticheta scris "Fi-Xiao", dar mi l-a spulberat vanzatoarea: "Parerile sunt impartite. Unii spun ca sunt bune, altii ca nu". Eu, in general, sunt optimist. Asa ca am luat trei. Unul sa-l inlocuiesc pe cel defect, unul - sa fie ambele noi, si unul de rezerva.

M-am dus la locul faptei, sa execut montajul. Cheia de 11 pe racord, relaxat, pana cand filetul racordului se rupe in baterie. S-a rupt ca o grisina, nici macar nu eram in zona de strangere. Din ce ma pricep eu, in zona filetata a racordului flexibil, chinezii au folosit un material mai prost decat plasticul. Un fel de antimoniu, ca la bijuteriile de plastic ale papusilor Barbie pe care i le cumparam lui M cand era mica. Pun pariu ca daca racordul ar fi dus intr-un laborator de incercari, nu ar trece testele de calitate standard. 

Ocazie cu care m-am uitat lung la bateria de 300 de lei, nemteasca, cumparata acum doi ani. De nefolosit. Stiu, daca iti faci la polizor un profil rectangular usor conic, pe care-l introduci cu forta in teava filetata rupta in baterie, si rotesti usor in sensul desfacerii unui surub, o scoti si poti folosi din nou bateria. Din pacate, nu am un atelier de lacatuserie acasa, cu polizor si bare de fier de diverse marimi. Asa ca am plecat din nou, la cumparaturi: de data asta si o baterie.

Ce vreau sa spun? Este ca, din cauza racordurilor Xiao-Pula-Mea, cum le-o zice, am cheltuit azi vreo 400 de lei, in loc de 24. Iar racordurile vinovate le-am luat de la Artsani. 

Paranteza: Vara trecuta, cand mesteream la summer-room-ul lui M, am cumparat niste chestii de la Artsani. Cand am ajuns in "santier", am constatat ca nu le aveam, in sacosa, tot ce aveam pe bonul fiscal. Cum il stiu pe patronul de la Artsani, l-am sunat si i-am spus. Bineinteles, ca mi-a cerut sa ma intorc, sa-mi completeze cumparaturile, sa-i spun cine este vanzatorul care mi le-a adus de la raft, etc. Am refuzat. Riscam sa am pe constiinta o femeie, care, cel mai probabil, a numarat aiurea, ca nu cred ca si-a dus acasa piesele mele. Am trecut peste poveste, mi-am cumparat ce-mi lipsea, tot de la Artsani, a doua zi, si aia a fost. Toti gresim, nu?

De data asta, nu-l mai sun pe Marius. Voi considera cheltuiala de 400 de lei, de azi, taxa de scolarizare in intelepciune. Iar intelepciunea imi spune sa nu ma cumpar, niciodata, nimic chinezesc, si sa nu mai duc la Artsani, pentru ca angajatii magazinului te mint cu tupeu. Auzi, "parerile sunt impartite" la cacatul ala de racord...

Citeşte mai departe ...

Casa Silvreta

Am fost de doua ori. O data m-am fript: am platit, pentru doua portii de mancare si doua ape, vreo 80 de lei. Eram la pranz, nu la o nunta, deci n-a meritat, desi mancarea a fost dementiala. Ideea e ca in Ploiesti mananci demential si cu 30 de lei, in doi, daca te straduiesti.

A doua oara n-am mancat. Am baut cate ceva, de ziua unui amic. Cum s-a baut binisor, am putut remarca ospatarii. Habar n-am daca sunt instruiti pe aici sau prin Bucuresti, dar mi-au facut o impresie excelenta. Si dotarile sunt de top: pentru patroni, n-a fost de ajuns sa cumpere cele mai scumpe servetele - le-au si personalizat. Cum ma pricep un pic la productie publicitara, va pot spune ca notele de plata mari sunt relativ justificate.

Doar relativ. Asta pentru ca nu te pune nimeni sa-ti faci planul de recuperare a investitiei, pe care eu o estimez, cu tot cu imobil, la peste jumatate de milion de euro, in doar 6 luni, umfland preturile preparatelor. Nu te obliga nimeni sa cheltuiesti bani pe mini-lingurite utile doar la cafea, pe care jumatate dintre clienti le indoaie, fascinati de delicatetea lor. Sa bagi 5.000 de euro in vinuri de 100 de euro sticla, pe care o sa le vinzi in trei ani. Sa bagi in meniu niste fructe de mare atat de inedite, din care insa vinzi doar trei portii si arunci zece, in fiecare zi. Nu esti obligat sa nu faci o campanie de marketing, sau de PR, tripland insa pretul chiflelor.

Cred ca cei de la Casa Silvreta si-au facut calculele gresit. Au crezut ca toata lumea care merge la Bucuresti, cu afaceri, o sa manance la ei. Nu se va intampla niciodata. Localul e bine pus doar daca ai afaceri discrete de rezolvat. Peste drum de Hipodrom este prea departe de centru ca sa te vezi, rapid cu cineva, si prea scump ca sa vii frecvent. Asa se face ca la pranz, localul e gol. Si gol cred ca o sa ramana, cu preturile astea...

Nici numele nu-mi place. Jumatate dintre prietenii mei pronunta Slivreta. Altii zic Silvetra. Pe urma fac haz, cu totii, de Veta. De la Veta ajungem rapid la Mă-ta are cratimă, și s-a dus dracului, printre mișto-uri, brandul care se dorea a fi plin de stil. Am inteles ca vine de la un masiv montan din Elvetia, celebru pentru partiile lui de ski. Pai si atunci, unde e conceptul legal de ski?!

Pe scurt: la Casa Silvreta e de mers când vrei să dai pe spate pe cineva. Ia-ți, însă, și cardul, și bani destui la tine.

Citeşte mai departe ...
Abonează-te la acest feed RSS
© 2023 Bogdan Stoica