Artsani - Nu ma mai duc niciodata
Aseara, s-a rupt un racord flexibil, la mama acasa. La baie. Din fericire, stiu procedura: oprit apa, demontat racord din perete, pus dop special pentru situatii din astea. Apoi am demontat lavoarul si bateria, ca sa am acces la cealalta prindere a racordului flexibil deteriorat. E ca ma pricep? Din pacate, n-aveam ce-mi trebuia, sa repar, si trecuse de noua seara. Asa ca am amanat reparatia pe azi-dimineata.
Si pentru ca locuinta mamei mele e foarte aproape de Artsani, m-am dus acolo, vineri dimineata, sa cumpar racorduri flexibile. Avea. Opt lei bucata. Chinezesti. Recunosc, am avut asa, un fior, cand am vazut pe eticheta scris "Fi-Xiao", dar mi l-a spulberat vanzatoarea: "Parerile sunt impartite. Unii spun ca sunt bune, altii ca nu". Eu, in general, sunt optimist. Asa ca am luat trei. Unul sa-l inlocuiesc pe cel defect, unul - sa fie ambele noi, si unul de rezerva.
M-am dus la locul faptei, sa execut montajul. Cheia de 11 pe racord, relaxat, pana cand filetul racordului se rupe in baterie. S-a rupt ca o grisina, nici macar nu eram in zona de strangere. Din ce ma pricep eu, in zona filetata a racordului flexibil, chinezii au folosit un material mai prost decat plasticul. Un fel de antimoniu, ca la bijuteriile de plastic ale papusilor Barbie pe care i le cumparam lui M cand era mica. Pun pariu ca daca racordul ar fi dus intr-un laborator de incercari, nu ar trece testele de calitate standard.
Ocazie cu care m-am uitat lung la bateria de 300 de lei, nemteasca, cumparata acum doi ani. De nefolosit. Stiu, daca iti faci la polizor un profil rectangular usor conic, pe care-l introduci cu forta in teava filetata rupta in baterie, si rotesti usor in sensul desfacerii unui surub, o scoti si poti folosi din nou bateria. Din pacate, nu am un atelier de lacatuserie acasa, cu polizor si bare de fier de diverse marimi. Asa ca am plecat din nou, la cumparaturi: de data asta si o baterie.
Ce vreau sa spun? Este ca, din cauza racordurilor Xiao-Pula-Mea, cum le-o zice, am cheltuit azi vreo 400 de lei, in loc de 24. Iar racordurile vinovate le-am luat de la Artsani.
Paranteza: Vara trecuta, cand mesteream la summer-room-ul lui M, am cumparat niste chestii de la Artsani. Cand am ajuns in "santier", am constatat ca nu le aveam, in sacosa, tot ce aveam pe bonul fiscal. Cum il stiu pe patronul de la Artsani, l-am sunat si i-am spus. Bineinteles, ca mi-a cerut sa ma intorc, sa-mi completeze cumparaturile, sa-i spun cine este vanzatorul care mi le-a adus de la raft, etc. Am refuzat. Riscam sa am pe constiinta o femeie, care, cel mai probabil, a numarat aiurea, ca nu cred ca si-a dus acasa piesele mele. Am trecut peste poveste, mi-am cumparat ce-mi lipsea, tot de la Artsani, a doua zi, si aia a fost. Toti gresim, nu?
De data asta, nu-l mai sun pe Marius. Voi considera cheltuiala de 400 de lei, de azi, taxa de scolarizare in intelepciune. Iar intelepciunea imi spune sa nu ma cumpar, niciodata, nimic chinezesc, si sa nu mai duc la Artsani, pentru ca angajatii magazinului te mint cu tupeu. Auzi, "parerile sunt impartite" la cacatul ala de racord...