Nu la balet-balet, adică nu am fost obligat să port tutu și să flutur picioarele, ci la balet-spectacol, unde stai cuminte, sobru și aplauzi ca o divă, nici tare, nici încet. Am fost. Dus. N-am zis "nu", că părea obligatoriu. Și nici n-am dezaprobat, pentru că, sincer, eram curios. Nu mai văzusem niciodată un spectacol de balet. Iar când i-am văzut în sală pe amicii G și pe R, aduși și ei cu forța la balet, mi s-a părut chiar ok. 

Pe o scară de la 1 la 10, mi-a plăcut cam de 7. Dacă nu mă duceam nepregătit, mi-ar fi plăcut cam de 9. 

Mi-a plăcut pentru că balerinele și balerinii (din Ucraina) erau wow la mișcări. Până și eu a trebuit să recunosc, în anumite momente, că-mi venea să aplaud. Grația, lejeritatea în mișcare, modul în care se desprindeau de sol în săritură, lent, de parcă musculatura lor funcționează după altă gravitație.... Iar despre mersul, țopăitul și săritul pe poante nu am nimic de zis, pentru că nu este nimic de zis, doar de privit. 

Mi-a plăcut la maxim să mă uit la "atârnători'. Așa le zic eu acelor balerini care sunt pe scenă, dar nu sunt implicați în povestea principală și fac un fel de dans minimal. Râd unii la alții, își arată scena unii altora, și dau din mâini așa, cu grație, dar fără rost. La prima pileală, când mi s-o incleia limba'n gură, promt să fac la fel. O să fiu grațios ca un bidon de Dorna.

Mi-a plăcut să văd câteva femei excepțional de frumoase prin mers și postură, mai ales după ce afară, înainte de spectacol, am văzut o tipă care trăgea flegme pe trotuar cu dexteritatea unui sudor. Serios, chiar dacă sunt un urangutan deghizat in om normal, prefer feminitatea aia delicată, pe stil vechi. Si nu vad des o femeie care să meargă cu capul drept și cu umerii trași un pic înapoi, sau care sa facă doar gesturi feminine cand se află si lume in jur. 

Nu mi-a plăcut că n-am citit libretul înainte. Povestea Lacul Lebedelor o știu, i-am citit-o fiicei mele de patru sute de ori. Și desenul animat îl știu, cap-coadă. Aici, însă, unde se punctau prin dans doar anumite momente, mă uitam ca rața la muci. De unde era să știu că "datul din mâini lateral" însemna ruperea blestemului sau că "datul din mâini înainte" însemna legământul de iubire? Păi ce, eu sunt cititor în dans?!

Nu mi-a plăcut că am nimerit lângă un puști de 12 ani care mai avea un pic și se sinucidea de plictiseală. Din când în când, se uită pe furiș pe Instagram. Tot din când în când, râdea, făcând lumea să se uite la el, deci și la mine, lucru care mă băga un pic în panică. 

Nu mi-a plăcut nici de mine, pentru că în loc să beau apă înainte de spectacol, mi-am luat o sticlă cu mine. Minerală, nu plată, ca un bou. Am vrut să beau la un moment dat, dar când sticla mea a făcut "fâssss" și s-au uitat 30 de oameni la mine, am pus-o în stânga mea, pe partea unde era puștiul, gata să dau vina pe el. 

Și-a mai fost ceva. Ceva de care mi-e groază. Era să mă ia râsul pe nepregătite. Eu nu am antrenamentul ăsta, de a rămâne serios în mod fals, eu sunt o persoană relaxată și veselă. De trei ori era să mi-o fur și tot spectacolul am fost terorizat de gândul că aș putea vedea ceva ce m-ar face să izbucnesc în hohote. 

Prima oară a fost când am remarcat, în aliniamentul de lebede care stăteau cu privirea spre podea, una care privea fix, înainte. Intamplarea, desigur, face să nu fi avut o față care să trădeze o inteligență remarcabilă, ba dimpotrivă. "Cum o fi ajuns asta aici, frate?", m-am întrebat, ca un exeget exigent al baletului. Două minute mai târziu, când lebedele au trecut la proba de "sărituri mici în lateral", am remarcat că lebăduța cu privire fixă era singura cu niște sâni cât capul meu. "Deci așa a ajuns aici...". mi-am zis, iar gândul că și la balet, care ar trebui să fie o meritocrație fără cusur, poți strecura o balerină tâmpită doar pentru că te joci cu sănii ei mari din când în când, m-a înveselit un pic. Cât să icnesc, discret, de râs, de vreo două ori, ocazie cu care am încasat și două coate în coasta dreaptă. 

A doua oară a fost când am remarcat că vrăjitorul nu purta protecția aia inghinală, care face ca toți balerinii bărbați să pară dotați ca niște actori de filme pentru adulți. Era un tip înalt, cu o moacă de dur, îmbrăcat tot în negru, cu o privire pătrunzătoare. Ei bine, după ce am remarcat că vrajitorul are o pulă cam cât puștiul de 12 ani de lângă mine, toată mimica lui agresivă mi s-a părut foarte funny, și în loc de "vă vrăjesc pe toate cu puterea mea magică" mie mi se părea că omul transmite "nu pleacă nimeni de aici până nu-mi crește și mie pula". (sigur, eu vorbesc, dacă m-ați vedea după duș...)

Iar a treia oară....Băi, a treia oară a fost grav. A trebuit să mă gândesc la războiul din Siria ca să nu râd. Pentru că a fost...

Scenă era plină. O ceată de balerine pe dreapta, alta pe stânga. Lebădă-solistă (care părea să fi mâncat foaaaaarte mult pește în ultimile șase luni) făcea niște piruete complicate în fața scenei, balerinul-solist dădea muștele afară cu brațele, în spate. Din lateral au intrat patru balerine, ținându-se de talie, care au continuat să meargă lateral țopăind și dând din cap într-un mod adorabil. Toată sala zâmbea, nu numai eu. Pe urmă, însă, când s-au separat și au venit în fața scenei, fix în fața mea era una a cărei privire... Cum să zic, ca să nu pară aiurea?  Simțeam că se uită Traian Băsescu la mine. La mine sau undeva prin sală, că nu puteai să-ți dai seama...

Și mi s-a părut megaamuzant să văd the big picture: tipul cu pula mică e cel mai furios dintre toți, tipa cu curu' mare se crede cea mai mișto, iar micuța asta de 35 de kile, cu ochii ei picior peste picior, dând din căpșorul ăla într-o parte ca un girofar stricat....Pula mea, e ca în stația de metrou Universității, la doi pași de anticariatul meu preferat...

Da' n-am râs. Bine, recunosc, am râs, da' decât pe dinăuntru. Pe dinafară eram doar roșu si cu ochii in lacrimi....

Dacă ți-a plăcut să citești asta iti recomand acest pachet de carti pline de intamplari similare. 

Restul cartilor mele sunt [e https://bogdanstoica.ro/shop

Îl știu pe Robert de câțiva ani, dar l-am cunoscut abia zilele astea. Știam că predă la Liceul de Artă și că e căsătorit. Mi-a zis el ceva, iarna trecută, că deschide un fel de școală privată, dar pe-o ureche mi-a intrat și pe alta mi-a ieșit, pentru că eu pictez și desenez ca un orb, cânt fals și sunt incapabil să recit ceva învățat pe de rost... Îmi imaginam că a închiriat o sală la Palatul Culturii, așa că imaginați-vă surpriza mea când am ajuns, zilele astea, aici:

"N-am conceput să fie altceva decât o casă veche", zice Robert. Și-a găsit-o la fix, în zona aia, dintre Afi Palace și centrul Ploieștiului, plină de case vechi și superbe. A decorat-o cu gust, fără să intervină brutal, cum fac alții. Stil minimalist, mult alb, plus diplomele. "Nu mi-am pus diplomele pe pereți de narcisist, ci pentru că așa trebuie. În domeniul muzical, părinții copiilor veniți la cursuri chiar vor să știe cât de bun e profesorul, ce-l recomandă. Ori, mai transparent de atât nu se poate". 

"E ceva greșit, în momentul ăsta, în România. Se insistă prea mult în școlile obișnuite, la muzică, pe chestii care nu îi interesează deloc pe elevi, profesorul trebuie să învețe un pasionat de informatică ce este septima de dominantă, dar, în același timp, când câștigi cu un copil, de la un liceu de artă, o olimpiadă sau un concurs la canto, câștigi o sută-două de lei, deși s-au investit sute de ore de pregătire. De aceea, diplomele noastre nu-s niște simple hârtii, ci trofee pentru care se muncește enorm".

Diplomele alea nu spun, din păcate, povestea lui Robert. Vine dintr-o familie absolut obișnuită, cu părinți care au trudit din greu într-o uzină. "Tata a fost cu ideea ca eu să devin muzician, el m-a dus la Liceul de Artă. Le voi fi mereu recunoscător părinților pentru cât au investit în mine, deși banii nu le-au prisosit niciodată". A terminat Liceul de Artă, iar acum predă tot acolo. "Îmi place la nebunie ce fac, la liceu, dar voiam să fac mai mult, iar în domeniul nostru, nu poți să faci ce fac ceilalți profesori. Nu poți să inviți copii acasă, să cânte în sufragerie, sau să te duci tu acasă la el, să cânte pe hol. E nevoie de instrumente, de aparatură, de acustică... Așa mi-a venit ideea Art Academy."

Cei 12 ani petrecuți ca elev la canto și pian, plus cei 10 ca profesor de muzică au fost destui pentru ca Robert să vadă ce se poate face în plus în domeniul ăsta, așa că a făcut lucrurile la Art Academy într-un mod diferit. Cursurile sunt făcute special pentru a crea performanța, metoda de lucru este specială pentru copii, profesorii au fost aleși pe sprânceană, instrumentele și dotările sunt de nivel profesional, iar grupele sunt mici pentru ca fiecare copil să poată lucra în ritmul propriu. Din același motiv, la canto si instrumente orele sunt individuale. La Art Academy se predau canto muzica ușoară, canto clasic, canto popular, pian, chitară, balet, artă teatrală, teorie muzicală, dar și harpa celtică, un curs unic în oraș. 

Am "nikonizat" Art Academy, zilele astea. În timpul cursurilor. Cred că a fost cel mai cool shooting pe care l-am făcut anul ăsta.

Robert avea canto, cu o fetișcană cu o voce demențială...

... așa că am trecut în altă sală. Am zâmbit instantaneu: balerine. Mici-mici-mici...

Altă oră, altă cameră. Cel mai cuminte băiețel din lume exersează la pian.

Profesional, Robert a avut un parcurs care mă umple de rușine și respect. Rebel și scăpat de sub control, eu am rămas și repetent, pe când el...

A făcut pian până în clasa a 9-a când n-a mai suportat numeroasele ore de studiu pe zi și a trecut la canto. A fost o mutare bună, din clasa a 12-a a început să câștige premii și concursuri de canto. Îndrăgostit de canto, dar pasionat de drept, a dat la ambele facultăți, pe care le-a terminat, simultan, cu ZECE! "Nici eu nu știu cum am făcut. Știu doar că scriam la dizertații, în aceeași zi, și despre leasingul financiar, și despre creația pucciniană", râde Robert.

Dar ce era mai bun nu se întâmplase încă. "După facultate, am avut șansa să merg la Salzburg, la Mozarteum University. Pregătirea de acolo și metodele profesorului Boris Bakow m-au definit ca muzician. Iar dacă acum elevii mei au rezultate spectaculoase, asta se întâmplă pentru că eu aplic, cu cursanții de la Art Academy, ce-am învățat la Salzburg. N-a fost ușor, cursurile alea au costat o groază de bani. O parte au venit de la părinți, o parte i-am făcut eu, cântând în pub-urile din Salzburg, unde, apropo, se cântă arii de operetă, nu rap sau rock. Când m-am întors am început să predau la liceu. N-o să uit niciodată prima mea clasă de canto clasic, de a 9-a. Aveam doi copii, am crezut că sunt intrați cu pile, atât de departe erau de muzică. Unul era chiar manelist. Am aplicat tot ce-am învățat și încet-început au început să câștige concursuri. Amandoi au intrat la Conservator! Unul dintre ei a intrat cu nota 10, la canto clasic. Știi de când nu s-a mai intrat cu zece, acolo? Din 2005".

Al doilea lucru bun a fost Ramona. Soția. "Am cunoscut-o într-un moment în care căsătoria nu mă interesa absolut deloc dar am cerut-o la două luni după ce am cunoscut-o. Dincolo de ce simt pentru ea, Ramona mi-a fost cel mai bun sfătuitor și sprijin, tot timpul. Am avut și câteva momente mai grele, era să renunț la muzică, și, probabil, fără ea, aș fi făcut-o. Dar a fost acolo, tot timpul..."

"Ramona era contabilă la o firmă mare și câștiga foarte bine când a rămas în concediul de îngrijire a copilului. Când cei doi ani s-au terminat, și trebuia să reînceapă munca, ne-am dat seama că nici eu, nici ea nu voiam să facă asta, ni s-a părut mai important să rămână lângă Natalia. Mie îmi venise ideea Art Academy, ea visa sa lucreze pentru ea... Am făcut-o, deși riscam periculos, pentru că în caz de eșec, periclitam grav veniturile familiei. Dar, ca orice lucru pe care îl fac cu ea, Art Academy ne-a ieșit foarte bine. Să te duci s-o vezi, aici are și ea biroul firmei de contabilitate". 

M-am dus. Lucra, atât cât se poate lucra cu o fetiță adorabilă în birou....

Dincolo de treaba ei, Ramona se ocupă de hârtiile Art Academy, îl ajută pe Robert la curățenie, stă de vorbă cu părinții cursanților... Când lucrează la ale ei, e ajutată de Natalia. Care ștampilează tot ce-i pică în mână... 

Am mai dat o tură prin săli. George Frâncu începuse ora de actorie. Era o distracție nebună în camera aia...

Altă serie de balerine mici-mici-mici începuse ora. Una din ele venise și cu diadema de prințesă...

Și la pian era altcineva... "Avem trei profesori de pian, fiecare cu metoda lui, pentru că fiecare cursant e diferit. Avem și adulți la cursurile de pian.."

În camera vecină, un fost elev al Liceului de Artă, ajuns profesor, preda chitară unei fetițe blonde, cu ochi albaștri. Nu mult mai înaltă decât chitara.. 

"Suntem aproape full. Cred că o să facem liste de așteptare, pentru că în fiecare zi vine sau sună cineva. Vin și cântăreți recunoscuți, pentru lecții de canto clasic. Toți vin atrași de rezultate, copiii de la Art Academy câștigă concursuri după concursuri, am avut semifinaliști la Vocea României, la Românii au Talent... Și sezonul ăsta avem trei cursanți care au semnat deja cu Pro-ul. Deja ne gândim la o extindere, am vrea să ducem Art Academy și în alte orașe, fie ca rețea, fie ca franciză".

Deci discutăm despre bani...Nu prea am cu cine. Robert, Ramona și Natalia locuiesc încă la două camere, la bloc, toți banii au fost băgați în Art Academy. "Aș putea să fac mult mai mulți bani decât acum. Aș putea să aduc profesori ieftini de canto, care n-au făcut canto, cum mai sunt prin oraș. Aș putea să nu țin cont de aptitudinile copilului, și să le iau părinților banii pe cursuri la infinit, fie că progresează, fie că nu. Dar nu asta este ideea. Nu asta vreau. Eu vreau să facem performanță aici, și după ce o obținem, vrem să-i ajutăm pe cursanții noștri să-și asigura venituri din muzică. Dacă lucrurile merg bine, probabil că Art Academy va face trupe, probabil va asigura și servicii de impresiat... Eu, însă, voi face doar muzică, de premiul 1 sau de marele premiu. Sunt atât de sigur că metodele noastre sunt bune, încât și dacă-mi iei tot acum, o sa fac tot asta. Uite, exemplu: ne întâlnim la concursuri cu elevi de la Dinu Lipatti, din București. Eu am o bază de selecție de 5-6 elevi, ei aleg între 50-70 de elevi. Și câștigăm noi", spune Robert.

Pe Robert Marcaș îl puteți găsi la 0743 144 244 sau aici. Școala lui, Art Academy Ploiești, are sediul pe strada Neagoe Basarab nr. 43. Listele de cursuri și de profesori sunt pe art-academy.ro iar like-urile se pot da pe, as usual, pe facebook.