Nu ştiu care a fost primul pe pământ, McDonald's sau KFC, dar acum, mie ultimul mi se pare fiţa proastă a primului. Cred că nu e loc mai bun în care poţi să explici cum ajung extensiile de brand să slăbească forţa acestuia. Nu e ca la Mc: vită, pui, brânză. Mă uit la mine: nu ştiu nici măcar un singur nume de meniu KFC; cer ori aripioare picante, ori cutia aia cu aripioare şi cartofi. Nu ştiu ce sunt Crispy, şi n-am idee ce înseamnă Variety. 

Pentru unii care s-au branduit în România ca nişte rebeli ai fast-food-ului, având cele mai bune aripioare picante din lume, şi care au pus presiune pe zeci de mii de românce să-şi încerce propria reţetă, cei de la KFC arată ca nişte foşti rockeri spectaculoşi, ajunşi acum producători muzicali, la costum. Au vreo 10 sau 12 feluri de mâncare, combinate în vreo 7 meniuri, şi încearcă să ascundă faptul că vând bucăţi din aceeaşi găină, ambalată diferit. Şi e aiurea: dacă vreau varietate aleg un restaurant, mi se pare culmea snobismului să încerci să creezi din mine un consumator sofisticat de fast-food... 

În rarele ocazii când mănânc "keiefsiuri", prefer să iau la pachet, din cauza mirosului. Din punctul ăsta de vedere, la KFC este ca la orice restaurant de gara, intri mirosind a duş şi ieşi duhnind ca o subţioară de gospodină în preziua Paştelui. Culmea, din tavan se zgâiesc la tine vreo 6 guri de ventilare, nefolosite. Wtf?!

Sunt şi alte rele la KFC: lipsa şerveţelelor umede (de ce mama dracului trebuie să le ceri, până acum un an erau incluse), toaleta mereu înfundată, mesele unsuroase, terasa mereu ocupată de intelectualii de la Selket şi BGS, cu ale lor glume sonore. Să nu uit cafeaua: parcă e trecută printr-o cârpă îmbibată în ceva amar...

Ce merge bine la KFC: personalul. Fetele se mişcă rapid, nu te f*t la cap cu "poate nu ştii că vrei să asculţi 4 minute de meniuri", mesele lăsate ocupate de retardaţi sunt eliberate rapid, găseşti ziare şi reviste de citit, muzica e friendly iar clientela - mai mişto decât la McDonald's. Cea mai importantă calitate: poţi mânca ceva în 7-8 minute, de când intri pe uşă şi până ieşi. 

Una peste alta, KFC îmi trezeşte nostalgii: îmi aduc aminte cum plecam cu trenul la Bucureşti, la nişte aripioare picante în Romană şi la nişte beri complicate peste drum, la Grădiniţă, plimbare din care reveneam peste două zile, din trenul de Sinaia, cu gândul la aripioarele picante de la KFC...

memories with KFC? www.facebook.com/bogdanstoica.ro

Faceţi următorul exerciţiu de comunicare: adresaţi-vă unei tipe, pe care o consideraţi atrăgătoare, cu formula "Pisi, ne-o tragem si noi?". O să vedeţi că în nici un caz nu vi se răspunde cu: "Unde? Doar normal sau şi anal? Vrei să-mi dai şi o m**e? Cu prezervativ sau fără? Să chem şi o prietenă?". Nu! Nici nu e normal să se răspundă aşa, în nici o situaţie. La o întrebare simplă se solicită un răspuns simplu. În cazul de mai sus, cel mai probabil răspuns ar fi: "Porcule!".

Pentru tipele care lucrează la restaurantul McDonald's din centrul Ploieştiului nu bag însă mâna în foc că normalul e normal, şi simplul e simplu. Dacă le ceri o cafea, eşti întrebat în rafale ca de mitraliera: "Cu lapte? Sau vreţi caffe latte? Vreţi două de zahăr? Aici sau la pachet? Nu vreţi şi o brioşă? Aţi încercat salata?". De 10 ani e aceeaşi problemă, şi tot de atunci ajungem, după ritualul inutil, la ceea ce apare în reţeta de bază: o cafea, două pliculeţe de zahăr, o doză de lapte şi o lopăţică de lemn.

Poate că acum 10 ani, era normal să-ţi toci clientul la cap. Poate că atunci, ăla care cerea o cafea habar n-avea că o poate primi în patru feluri diferite. Acum, nu. Fiecare dintre noi ştie exact ce vrea. Dacă vreau o cafea cu lapte, pot să pronunţ singur "cafea cu lapte". Dacă vreau să plec cu ea, pot să spun "la pachet". Şi da, pot spune dacă vreau zahăr în plus.

Am încercat, duminică, să mă fac înţeles uneia dintre angajatele McDonald's. Când ritualul isteric de comunicare s-a epuizat si a ajuns la "Cinci lei, vă rog", am început eu: "Lei noi sau vechi? Vrei o bancnotă de cinci lei sau nu contează? E ok să-ţi dau patru hârtii de un leu şi două monezi de 0,5? Îi vrei acum sau după ce-mi dai cafeaua? Pot să achit cu cardul? Dacă n-am card, mai pot să plătesc aici?". Nu s-a prins, sărmana, e mult prea spălată pe creier de managerii care probabil îi spune zilnic "vinde mai mult! maximizează profitul din cafea!"

Cafeaua de la McDonald's Ploiesti continuă să fie ok. Tehnica de vânzare a mecdonaldizdelor mă scoate însă din sărite...

Comentezi? Fa-o aici.

E auster şi neprimitor încă de când te apropii de el. Faci stânga în pădure, treci de Regina Nopţii şi faci cunoştinţă cu nişte gropi speciale, ascunse sub frunze şi crengi, de zici că sunt capcane de urs, pensionate. Amortizoarele se înjură şi dau vina unul pe altul pentru confortul pe care, chipurile, ţi-l asigură. Un gard verde, de plasă, printre copaci verzi - banal. Un panou la intrare, la fel de sec, te anunţă că acolo te distrezi. Maxim, îţi spui, nervos că mai pierzi o zi aiurea.

Şi aici e toată şmecheria... Aşteptările date de marketingul locaţiei sunt atât de mici, încât nu te poate dezamăgi nimic. Da, locaţia are doar trei feluri de suc (două sunt Fanta) şi un (unul!) fel de snackuri - sărăţele. Micii se fac după 4.30 după-amiaza, când oricum pleci, vinul fiert e slab alcoolizat, iar muzica abia se aude. WTF?!

Ei bine, avem de-a face cu un "wtf" bun. Parcul de distracţii Păuleşti e lipsit complet de cocalari, piţipoance, cretini care bifează agitaţi locaţie după locaţie sau oligofreni care vor doar să-şi conducă maşina. Pentru ei, pădurea Păuleşti oferă spaţii generoase, lipsite de măcar un poliţist comunitar, care ar putea da 100 de amenzi pe weekend pentru foc neautorizat, gunoi, etc. Dar asta e altă problemă...

Preţurile la parcul de distracţii sunt acceptabile. Cu 100 de puncte cumpărate poţi sta trei ore sus, pe punţile înguste de lemn dintre copaci, în doi, sau poţi uza toată dotarea de la nivelul solului timp de mai multe ore. 100 de puncte costă 70 de lei, dar se poate să le iei şi mai ieftin. Poţi pleca cu cartela de puncte, oamenii nu se supără; n-ai cum să le consumi la Orange, pe factură...

Toaletele sunt din plastic, ecologice, dar inspiră aceeaşi onestitate ca şi parcul. Am văzut toalete de pub mai jegoase ca astea. Recomandare: e mai bine să te caci acasă...

Bref: sunt două hectare cu trasee prin copaci pentru copii, trasee pentru adulţi, tiroliene, paintball, tir cu arcul, manej de ponei, manej de cai, atv-uri standad, atv-uri electrice pentru copii, un tobogan gonflabil, foişoare, tenis de masă, leagăne. Nu te duci să te faci muci, în haine de fiţe, ci în haine sport, să demonstrezi găştii că nu plângi ca un copil la patru metri înălţime. 3G-ul nu merge, aşa că nu poţi rupe facebook-ul sau messengerul. E locaţia perfectă când vrei să laşi deoparte fiţele sau când vrei să verifici cât adult curajos e în copilul tău şi cât copil pus pe joacă a mai rămas din tine.

E de mers...

Să mănânci la prânz la Bulevard e o experienţă absolut mişto: atunci când băiatul ăla cu vestă îţi deschide uşa (cum dracu' face, pândeşte după uşă când se apropie cineva de scări?), ai brusc senzaţia că eşti proprietarul unui castel şi că majordomul te aşteaptă să iei masa. 

Intri, şi senzaţia de proprietate se accentuează: localul e gol. Ploieştenii asociează Bulevard-ul cu "ieşitul la masă seara", habar n-are lumea că şi la Bulevard s-a introdus un afordable meniu, la doar 20 de lei. Nu mă mir de reacţia asta, localul impune respect; se vede că a fost restaurat, nu zugrăvit şi arată impecabil. Iar ospătarii merg parcă pe pernă de aer, nu îi auzi decât lângă umăr cu un "permiteţi?"

Până şi meniul zilei iese dintr-o mapă disproporţionat de mare (deci scumpă, pierzi mult din material la tipar - mă pricep), decorată cu timbru sec: pe lista scrisă cu un font frumos, dar citibil, sunt trei feluri de ciorbă şi trei feluri principale. Aleg coirbă de perişoare şi ciolan afumat cu fasole, iar ospătarul dispare la fel de silenţios ca un Merţan.

Mâncarea e excelentă la Bulevard, dar bucătarul e ori un snob preţios, ori crede sincer că tot publicul de seara vine să mănânce la prânz afordable meniu. Probleme:

1. La ciorbă îţi aduce două chifle superbeeeee, dar mici cât doi biscuiţi. Păi tată, dacă cer ardei, cu ce crezi că mă apăr de efectele lui, cu coca-cola?! Te face pe tine o franzelă?!

2. La felul doi, în loc să scape în minunea aia de iahnie nişte fâşii de carne afumată, omul a decis să taie ciolanul de porc ca pe salam şi să-mi umple farfuria cu rondele, fiecare conţinând mult zgârci şi puţină carne. Mi se pare absurd să-mi bag cuţitul în iahnie doar pentru că pe tocătorul bucătarului, rondele alea arătau ca nişte crini.

Revin la servire: ireproşabilă. Jur că nu mi-am dat seama când mi-a schimbat scrumiera.... Şi mi-a deschis uşa şi când am ieşit, muuult mai mişto decât la McDonald's...

"Ne vedem acolo unde ne-am văzut ultima oară, da?". Da... Ce dracu' să faci dacă ăla cu care te vezi ştie să ajungă la o singură cârciumă din Ploieşti? Te duci, deşi ultima oară ai spus că e ultima oară când calci pe acolo. Şi m-am dus...

M-am dus în timp. Casa Ploiesteana lângă Konaque) arată exact la fel ca acum un an. Acelaşi decor emo, cu tente folclorice. Totul e pastelat şi şters, în tonuri sumbre, de zici că Tokia Hotel e de fapt o doină muntenească reorchestrată. Ospătăriţa întăreşte impresia: gravă, aparent autoritară, dar fără să fie în stare să răspundă la întrebarea "ce ciorbă poţi să aduci în trei minute?".

Câştigătoarea a fost "de văcuţă". Un bou bătrân, probabil, aţos ca o gumă proastă. Anul ăsta, doar la Casa Ploiesteană am gustat un fel de mâncare pe care alte localuri l-au abandonat: ciorba de orice. Se face o ciorbă cu toate zarzavaturile, în care se adaugă, în funcţie de preferinţa clientului, carne de porc, pui, viţă sau perişoare. Ce mi se zvârcolea mie prin ciorba călduţă (apropo: ciorba se serveşte doar fierbinte) era prea negru ca să fie proaspăt şi prea tare ca să nu fi venit direct din congelator. 

Fata a mai pus lângă ciorbă un ardei neusturat, un păhărel de 4 mililitri de smântână şi două chifle obosite. La cum arăta masa mea, merita o tăbliţă cu numele "natură veche cu dobitoc".

Eu, adică dobitocul, am mâncat "tabloul", dar ce pana mea era să fac până venea ăsta al meu?! Am cerut şi nota, să uit. Micuţa a înţeles la fel de prost: mi-a cerut 17,9 lei. Probabil moaca mea spunea tot, pentru că a spus "v-am pus şi apa minerală".

Eeee? Mai poţi să zici ceva?

Eu n-am putut. Şi e ultima oară când m-am dus la Casa Ploiesteană. 

O să râdeţi, dar eu mă simt la Vienna Cafe exact ca în cantina din unitatea militară unde am făcut armata. Motive sunt două: 1. E foarte greu să nu mănânci ceva, deşi ai venit pentru o cafea şi o discuţie; 2. Ştiu pe toată lumea: da, chiar şi pe cei pe care nu-i cunosc personal, tot îi ştiu după moacă, pentru că le-am văzut moaca pe Facebook.

Relaţionarea din mintea mea e pozitivă: cantina este, pentru orice soldat, singurul loc în care nu rişti să auzi, din senin, comanda "Culcat!" Aşa şi la Vienna Cafe: nu risc să dau peste antipatici, deci mă duc cu plăcere.

Pe fond, asta e şmecheria Vienna Cafe. E de departe cel mai monden loc de luat masa al Ploieştiului. Localul are noroc, statutul ăsta i se potriveşte. Şi numele e ok, chiar dacă e al treilea local din Ploieşti numit aşa. Da, nu vă încruntaţi, mini-pub-urile din benzinăriile OMV se numesc tot Vienna Cafe. Sau nu v-aţi uitat niciodată pe geamuri?!

Vienna Cafe are de departe cea mai mişto terasă din oraş, făcută - culmea! - pe locul celei mai frumoase foste terase din Ploieşti, Merry parcă se numea, nu? Nu mă aştept să mă aprobaţi, probabil mulţi dintre voi erau, pe vremea aia, doar un licăr de interes în ochii a doi străini care beau un suc la mese alăturate...

Despre interior nu mă pronunţ, pentru că am auzit un arhitect vorbind despre el. Pot să vă asigur însă că Vienna Cafe nu e doar "mişto decorat", ci făcut într-un stil care apare în manuale şi e făcut bine. Nu ştiu nimic despre zona de restaurant, pentru că, paradoxal, n-am mâncat niciodată acolo; numai în bar sau la separeu. 

Mâncarea de la Vienna Cafe e fără cusur. Eu, posesorul celui mai needucat stomac din lume, sunt capabil să mănânc aproape orice de acolo. Ţin minte că am mâncat o dată, spre propria-mi stupefacţie, ceva cu conopidă, deşi consider asta, lângă porumb şi sfeclă, un furaj bun doar pentru vaci. Ştie bucătarul ăla...

În plus, şi la Vienna Cafe a apărut "afordable menu", costă 19 lei şi include trei feluri de mâncare. Cu un leu mai puţin ca la Bulevard, cu doi lei mai mult decât costă nenorocita aia de ciorbă de la Casa Prahoveană şi cu 10 lei mai puţin decât spanacul de lux de la London House. Apropo, spanacul de la Vienna Cafe e mai bun...

Sigur, n-ajunge să ai 20 de lei ca să te rupi în figuri la Vienna Cafe, la prânz. Localul impune tot atât cât clienţii obişinuiţi ai locului: o droaie de oameni de afaceri, baschetbaliştii de la Asesoft, plus cea mai mare cantitate de expaţi văzută vreodată într-un local din Ploieşti. De fapt, aşa s-a branduit Vienna Cafe ca local tare în Ploieşti: făcând cunoştinţă străinilor cu bucătăria românească. Cine a văzut vreodată un japonez beat muci zâmbind unei bucăţi de pastramă de oaie ştie la ce mă refer..

Am scris mai sus "baschetbalişti", deci v-aţi prins că Vienna Cafe e plin de fete: puştoaice de liceu, foste şi actuale wannabe... Curvetul de lux nu vine la prânz, ci seara; din nou, o deosebire faţă de London: proxeneţii lipsesc.

Singura mea problemă la Vienna Cafe e cu toaleta: mereu o găsesc plină de pătrăţele de hîrtie igienică aruncate peste tot, ca un confetti gigant. Vrea cineva să-mi transmită un mesaj, sau care-i faza? :))) Pentru că, să ştiţi, nu mă cac prin cârciumi niciodată, pentru că nici una nu pune cărţi sau ziare în wc-uri...

Notita scrisa pe Facebook, in noiembrie 2010. De atunci, am mai ajuns la London House, de mai multe ori. Ii place lui M.

..............................

Nu-mi place London House, dar nu pot să nu-i accept importanţa. Dacă vrei să dai de un manager important din Ploieşti, pe care nu-l găseşti la birou la nici o oră, e suficient să bei ceva, timp de 5-10 zile, la o masă de la London, în jurul prânzului, şi ai şanse de 90% să dai ochii cu el.

De fapt, ăsta e şi motivul pentru care nu-mi place acolo: London House e atât de bine targetat, încât a devenit domeniul de vânătoare al petardelor de lux (apropo, :)) mi-am văzut colege de şcoală printre ele), care, nu-i aşa?,trebuie supravegheate atent de proxeneţi.

Nici ideea de a pune ţara la cale la London House nu e cea mai fericită. Mesele sunt atât de apropiate, încât trebuie să vorbeşti cifrat, sau să accepţi ideea că oricând un tip de la altă masă îţi va spune "am eu numărul lui X, da' ce treabă ai cu el?". Iar un banc bun, spus cu talent, face să râdă câte 20 de oameni, chiar dacă tu eşti acolo cu doar doi prieteni.

De mâncat însă se mănâncă excelent. Nu ştiu cum dracu' fac, dar n-am reuşit să mai comand ceva din meniu de vreo doi ani. E de ajuns să te apropii de vitrina aia cu mâncare caldă şi papilele iau o decizie înaintea ta. Te duci frumos la masă, iar băutura te ajunge din urmă rapid. Scrumiera, farfuriile goale, şerveţelele dispar singure, "ajutate" mereu de o altă persoană, de zici că au 20 de ospătari.

Ca orice lucru mişto din ţara asta, London te face să plăteşti scump pentru îndrăzneala de a-i consuma reparatele. Azi n-am plătit eu, dar A a lăsat o bancnotă de 100 de lei pentru trei porţii de spanac cu ouă-ochiuri şi trei ape plate. WTF?! Păi spanacului, si cartofii îi zic "buruiană", atât e de ieftin. Sau o fi nota de plată mare din cauza apei, ca la Casa Prahoveană? :))

În concluzie: mergeţi la London House când vreţi să mâncaţi ceva bun. Când vă e foame, ocoliţi.

Scris in 2010.

N-am mai intrat sub Casa Sindicatelor de când locul se numea Escape, sau Ecstasy, ceva de genul ăsta. Atunci arăta ca un bufet dintr-o gară oltenească, cu mese de pvc şi romburi de oglindă pe pereţi.

Acum, arată ceva mai bine: pe pereţi nu mai e nimic, sau, dacă e, nu se vede. Nu vă gândiţi că avem de-a face un un design interior minimalist, retro. Nu, tată, sloganul a fost "iefteanu", avem de fapt Ieftin Caffe, cu o suferinţă de lumini. Plus că e mic. Mic rău!

Mai suferă şi la tequila. Nu e normal să-mi fie greaţă de la primul shot, iar preţul de 6 lei mă face să cred că băutura e făcută în China. Cafeaua e ok, dar combinaţia whisky-cola e făcută sigur cu un malţ de Titu-Ilfov, nu de Alabama sau Texas. Mai bine lasă...

Fauna e chiar mişto. E mixul ăla de puştan-adult, venit acolo să se descarce de stres. Raportul fete-băieţi e net în favoarea primelor, ceea ce mă face să cred că e o locaţie sigură. Sigură pentru fete! :))

Toaletele: penibile. Cu încasările pe o seară le poţi face să arate chiar bine, nu pricep cum de le lasă aşa....

Preţurile sunt destul de mici: 3 tequila, 2 whisky&cola, o cafea, o bere, două ape - 60 de lei.

Fum? Nope. N-am văzut aerisiri, dar sunt sigur pe undeva pe acolo. Sigur, fumul iese şi pe uşa care luminează partea din faţă a clubului exact ca pe o sufragerie de bloc în care adolescenţii dansează pe întuneric, iar părinţii vor să transmită semnale de "no sex", din hol.

DJ-ul e modest. Aseară se pleca, în grupuri de 3-5, iar ăsta nu se prindea să schimbe muzica. Păcat, pentru că de auzit, se aude bine.

Fata de la bar e extrem de devotată ideii de sănătate a comunităţii. Dacă ai mai puţin de un deget de băutură în pahar, ţi-l ia! Apoi se uită în cafeaua ta, culege cu îndemânare pliculeţul de zahăr şi lopăţica şi pleacă. Îmi venea să o întreb dacă nu vrea să-mi aranjeze bancnotele după serie, de la mic la mare...

Dacă eşti genul care nu dansează, du-te devreme, să prinzi un scaun la bar sau o canapea. De fapt, dacă eşti genul ăsta, stai dracului acasă.

In 2010, nu aveam blog. Asta e o notita, publicata pe Facebook, in noiembrie 2010. De atunci, m-am mai dus la DaVinci Bobalna, si am capatat amintiri foarte placute. Asa ca retractez toate rautatile de mai jos.

Ce n-a luat Iulia Coadă în calcul când a început extinderea brandului Da Vinci în Ploieşti este că gemenii-tripleţi cu abilităţi de bucătar sunt greu de găsit şi de angajat. Aşa s-a făcut că la Da Vinci Republicii se mănâncă bine, la Da Vinci 2 - prost, iar la Da Vinci 3, cel mai aproape de Carrefour - genial. Pe Bobâlna s-a mutat Da Vinci 2, un local în care bucătarii n-aveau nici o treabă cu standardul general.

Noul Da Vinci este pe strada Bobâlna, unde era terasa-restaurant Beatrice, lângă Liceul de Artă. O locaţie frumoasă, potrivită cu stilul davincian, dar care merita mai mult de la noul locatar. De exemplu, când locaţia aia era deţinută de un ţăran, scara terasei, făcută din cornier şi tablă de 12mm, era un veritabil element de autenticitate. Localul parcă vorbea: "aş putea arăta perfect, dar ţăranul ăsta mi-a făcut scară de cornier". Acum, scara aia pe care Iulia n-a vrut s-o schimbe spune altceva: "abidas".

N-am mâncat nimic la Da Vinci. Sunt la două zile de la experienţa Casa Domnească, aşa că am întrebat dacă atunci când au mutat localul, au adus şi bucătarul. Răspunsul a fost "da", aşa că am ales să beau un ceai. De portocaleeee....

În rest, ce să zic? Fanii fostului restaurant Beatrice sunt rugaţi să revină, arată mai bine şi vor lipsi manelele. Fanii Da Vinci pot bea ce vor ei...

In 2010, nu aveam blog. Asta e o notita, publicata pe Facebook, in martie 2011. De atunci, m-am mai dus la Start Gym. Totul ok, de la prima la ultima vizita.

Arnold avea 65, Van Damme 54, Adi 23, eu 21. Centimetri. Ho, nu săriţi, vorbim de circumferinţa bicepsului şi de visele a doi aschelopaţi de clasa a 7-a, care visau să sară pe ei toate fetele de-a opta care aveau ţâţe (11 în toată şcoala). Aşa că ne-am apucat să tragem de fiare. Am furat nişte capete de stâlp de gard (pe care tot omu' şi le făcea din bronz, la uzină), le-am dat gaură pentru şurub şi le-am prins în nişte tije de lemn de fag; gata ganterele, una de 5, una de 7 kile, dar ce mai conta, "cu aia grea, la braţul mai slab", ne-am încurajat noi.

Trăgeam de fiare maxim 10 minute pe zi, sanchi - "să nu ne oprim creşterea". Mâncam fasole, pentru creşterea masei musculare, de devenisem cei mai nepopulari băieţi din şcoală. După o vacanţă de vară de tras de fiare, arătam la fel, iar numărul fetelor cu ţâţe scăzuse la 6. Aşa că ne-am lăsat. Căpătasem, din fericire, forme mai atractive: nu mai arătam ca două scândurele, ci ca două scândurele trapezoidale, puteam să mergem cu mâinile depărtate de corp cel puţin 4 centimetri fără să ne MAI prefacem că altfel nu se poate de spate-lat ce aveam.

Norocul meu a fost că mi-am rezolvat problema cu fetele într-un fel care a exclus farmecul fizicului meu, şi atracţia pentru fiare a dispărut. Adi a mai făcut ceva eforturi, învaţând inclusiv figura cu care Van Damme lovea cu piciorul din săritură. Cum nici o tipă n-a fost dispusă să ia un picior în gură, săracu' Adi a fost nevoit să-mi asculte poveştile pline de învăţăminte, spuse vreun an, până am reuşit s-o comit din nou. După a doua partidă de sex, nici n-am mai stat de vorbă cu labagiul...

Trecut-au anii, cum bine zicea Monica Columbeanu la bac, şi ne-am făcut mari. Adi mai are foarte puţini dinţi în gură, pentru că s-a încăpăţânat să folosească figura aia de karate şi când era în evidentă inferioritate. Eu, lucrător la laptop de 16 ani, am căpătat o oarecare burtă, pe care, vara trecută, mi-am propus s-o alung. Problema era că nu găseam o sală de fitness dispusă să deschidă când vrea metabolismul meu să facă mişcare, adică pe la 7-8. Acum, să nu mă luaţi de umflat, dar dintr-un slăbănog banal, m-am transformat slăbănog de tip somalez, mi se părea că burta mea e Chuck Norris, nu eu o duc pe ea, ci ea pe mine; tot ea alege ce jeanşi îmi mai vin...

Noroc cu criza, mânca-i-aş bocul ei, că a convins doi oameni de afaceri din Ploieşti să optimizeze un subsol de clădire de birouri şi să trântească mândreţe de sală pe Republicii, lângă Best, cu jdă'mii de aparate, şi, foarte important, cu program de la şapte dimineaţa. "Atât ţi-a fost, umflato", i-am spus burţii, pe care am dus-o chiar ieri acolo, să mătur cu ea pe jos.

Sala e foarte mişto. Să mor dacă pricep cum merg aparatele alea. A fost nevoie de toată atenţia patroanei şi a unui instructor ca să reuşesc să pornesc banda. E foaaarte mişto, dar cu ochii la tv, am zburat un pic de pe ea, doar vreo doi metri. Pe urmă m-au strecurat într-un scaun de tortură care a făcut să mă doară muşchi despre care nici nu ştiam că îi am, "cruncher pana mea" îi spune. Cu greu m-am abţinut să nu plâng, deşi aveam prosopul, just in case. M-am dus şi azi, şi n-am mai căzut de pe bandă; doar la duş, că mi-am uitat şlapii...

Am descoperit, aşadar, un loc minunat, pe care vi-l recomand cu căldură, mai puţin de la 8 dimineaţa, când vă pot accidenta încercând să văd "ce face aparatul ăla". Am alt tonus, mă mişc mai lejer, sunt mai bine dispus, dorm mai bine. Problema că mănânc de rup, îmi râde burta în nas, nu mă mai suport, vreau anorexie!!!!!!!