Nea Oprea, nu ești POTUS. Ești un nimeni.
Știu, nea Oprea, comportamentul tău este tributar filmelor americane cu președintele SUA. Când bodyguard-ul cade secerat de rafala teroristului, ceilalți bodyguarzi demarează în viteză să-l salveze pe POTUS. Cadavrul tipului de la Secret Service rămâne în urmă, așteptând “cavaleria”, iar POTUS își poate continua nestingherit planul de a asigura petrol ieftin americanilor, sau pacea lumii. Filmul arată, la final, că agentul n-a murit degeaba. A murit pentru democrație, pentru libertate etc.
Și probabil că așa și e. Altfel nu se făceau o tonă de filme la fel, nu?
Faza e că tu nu ești POTUS. Ești un nimeni, ajuns conjuctural vicepremier și șef de partid. Dacă ai fi dat un singur examen scris în viața ta, n-ai fi fost angajat nici ca asistent parlamentar. Dacă ai fi trecut vreodată prin vreun interviu de angajare și ai fi fost pus să vorbești liber mai mult de cinci minute, n-ai fi obținut nici un job de liftier la azilul de muți. Da, te-ai prins, mă iau de nivelul tău cultural și profesional. Personal, n-am nevoie de angajați, dar dacă aș fi obligat prin lege să te angajez, mi-aș cumpăra o sobă pe lemne și un camion de lemne netăiate. Să ai și tu o ocupație...
De ce Dumnezeu refuzi să mergi prin București într-o mașină obișnuită, cu o viteză obișnuită, nea Oprea? Nu suntem în vreme de război. N-ai făcut asemenea reforme în guvernul ăla, încât să-ți fie viața amenințată de grupări pe care le-ai deranjat. Nu ai nici un motiv să te porți așa, altul decât cel psihologic. Știi tu, unii bărbați ajung la o vârstă și încep să-și creeze erecții virtuale din averi, mașini, bijuterii, coloane oficiale....
Știi de ce e netul plin de înjurători la adresa ta? Știi de ce s-a coalizat toată România în spatele unui polițist de rutieră, adică nu tocmai cel mai iubit tip de polițist? Pentru că toată lumea s-a prins că polițistul ăla n-a murit într-o misiune care să-i cinstească numele. A murit ca prostul, împins de la spate de grandomania ta stupidă. Mi-e o milă cruntă de zilele lui curmate prea devreme, deși nu-s cel mai prietenos om din lume, și habar n-am dacă era un polițist bun sau rău, dacă era rocker sau manelist, dacă era șpăgar sau un munte de etică. Modul în care l-ai omorât îl face un sfânt, înțelegi?
Pe scurt: politistul a murit pentru că tu nu te-ai gândit niciodată ce se poate întâmpla când îți exerciți voința. Și, din perspectiva asta, ești cel mai de evitat om de stat din istoria recentă a României. Mâine-poimâine, pe motiv că ești cu capsa pusă, o să târăști România într-o aventură periculoasă, și-o să mai omori niște oameni.
Ieși la televizor și cere-ți iertare, cu demisia scrisă, nea Oprea. Și apoi cumpără-ți un topor și ascunde-te într-o pădure, unde poți să te joci de-a POTUS cât vrei. Dresează veverițele să fie spioni și bursucii să fie agenți acoperiți. Când îți vine vreo idee, taie un copac, să-ți treacă. Și nu mai reveni la civilizație, te rog. Nu vrem să te mai vedem niciodată.
text aparut pe www.psnews.ro
Babilonia Luxury Night Club Ploiesti
Eu unul, nu sunt nici fanul curvelor, nici al strip-tease-ului intr-un bar. N-are haz o femeie care rade la tine pentru bani. Asa ca n-am reusit sa ajung, pana acum, decat in patru cluburi de noapte. Unul in Bucuresti, eram in armata, rupt de beat, si nu-mi amintesc decat ca-mi venea sa vomit de la numarul mare de oglinzi. Al doilea - nu radeti! - cu Garda Financiara, la Valea Calugareasca, intr-o razie, prin 2000. Era, de fapt, un bar de noapte clandestin, cu niste curve oribile, pline de bube, care dansau pentru un cioban care purta doar cizmele pline de noroi, ceva ce parea a fi chiloti si un maieu. Al treilea se numea ceva cu Pussy, si nu era deschis marelui public cand m-am intalnit eu acolo cu un tip. De ce ne-am intalnit acolo? Pentru ca doi insi care ies dintr-un night club nu bat la ochi. Daca as fi baut o cafea cu tipul in mall, zeci de persoane s-ar fi intrebat ce discuta ala cu un ziarist.
Asa ca atunci cand prietenul Adi m-a invitat sa-i vad night-club-ul, m-am dus. Eram imbracat elegant, cu bocanci si pulover, eram rupt de somn, grabit de treaba, nervos pe rezultatul alegerilor si cu masina, asa ca eram in forma perfecta pentru un cola in 20 de minute.
Babilonia se numeste, e langa OTB Bank, pe Bulevardul Castanilor. Impresionat inca de la usa. Iti deschide un zdrahon d-ala suspect de in varsta si deloc voinic, incat nu poti sa nu te intrebi cat de bun e la rupt capete daca a ramas in meseria asta unde se poarta steroizii. Covor rosu pe scari, trepte comode, pana ajungi in subsol.
Si aici se schimba treaba. Jumatate din night-club Babilonia e ca in decorurile din serialul Spartacus: coloane, canapele joase, marmura, sticla, piele, figuri. Jumatatea cealalta e ca la Amsterdam: culori tari, grundge decadent, lumini cat sa vezi pe unde calci.
Cel mai bine e sa te asezi: niste tipe danseaza intr-un fel care, pe un tip care n-are nervii tari sau treburile rezolvate recent, l-ar face sa intinda mainile mai mult decat trebuie. Si nu e bine, ca zdrahonul de la usa vine si el jos, si se uita dupa cei mai agitati dintre clienti. Am inteles, de la cunoscatori, ca fetele iti danseaza si doar tie, intr-un separeu. Doua am vazut, cu draperii groase, de catifea. Fete am vazut mai multe: 10, cred.
Cum va spuneam, nu am probleme de viata cand ma uit la o tipa imbracata doar cu 120 de grame de vinilin, asa ca mi-am vazut de cola fara sa ma foiesc pe canapea, ca altii. Probabil ca o sa ajung in Babilonia Night-Club o data la doi ani, la vreo aniversare, sau cu vreun nefericit care se insoara si vrea s-o faca lata pentru ultima oara. Dar stiu o droaie de amici care se vor duce des. Si au si de ce: e opulent, dar de bun gust. Iar dansatoarele nu sunt din Ploiesti, ceea ce, va spun eu, conteaza. Tot de-aia, cred si ca o sa fie plin de straini. Da, astia care ziua umbla la cravata prin multinationalele Ploiestiului sunt disperati dupa sex, in orice forma: fuck, chat, strip, etc.
Alta e problema: eu m-am dus ca amicul, la rugamintea prietenului meu, nu ca jurnalist. Ce fac eu acum, ca am gasit niste oameni care n-aveau ce cauta acolo? D-astia, pe care-i vezi la televizor?
Stai nitel. Si eu apar la televizor, nu? Si eram si eu acolo. Si oricum n-o sa ma creada nimeni ca n-am balit, cu privirea fixa, opt ore, pana m-au dat afara...
Comenteaza aici: www.facebook.com/bogdanstoica.ro
Politics? Follow the money!
Mereu se intampla asa: cand Romania este absorbita de cate un eveniment, niste baieti fac, discret, niste bani.
Probabil ca nu stiati, de exemplu, ca sambata, deci in preziua alegerilor, Guvernul a scos la licitatie constructia autostrazii Comarnic-Braşov. Un fleac de 1,2 miliarde de euro, pentru 58 de kilometri de autostrada, inclusiv poduri, viaducte şi tuneluri. Pretul pe kilometru: 20 de milioane de euro.
In Germania, un kilometru de autostrada costa intre 4 si 12 milioane de euro.
In Franta, costul mediu este de 6,6 milioane euro.
Autostrada Egantia din Grecia a costat 8,8 milioane euro pe kilometru.
Serbia a platit 5,3 milioane de euro pentru fiecare kilometru de autostrada.
Pret mediu in Europa: 7 milioane de euro pe kilometru. Pret mediu in Romania: 20 milioane euro. Calculati voi cat o sa fie spaga lui Ponta si Antonescu.
Citeşte mai mult ...
Diferenta intre rusi si americani: unii te violeaza treaz, ceilalti folosesc roofie
Nu exista, in afara de privatizarea resurselor de gaz, petrol si energie ale Romaniei, o alta sfidare mai mare a romanilor, decat cea care s-a produs in ultimile 24 de ore. Ieri, Roberta Anastase, Vasile Blaga, Mihai Razvan Ungureanu, Traian Igas si alti pedelisti erau in afara politicii, sanctionati prin vot de niste oameni. Nu facusera pragul. Azi dimineata insa, ambasadorul SUA s-a dus o fuga la Guvern, si intr-o ora a inceput sa apara pe ecranele televiziunilor validarea, prin redistribuire, a mandatelor de parlamentar pentru ... Anastase, Blaga, Ungureanu, Igas si alti pedelisti.
Jenant.
Comentezi? Fa-o aici: www.facebook.com/bogdanstoica.ro
Ultimul bidon de dezinfectant
Spitalul are o mie de metri pătrați de holuri, care trebuie spălați de două ori pe zi. Necesarul pentru licitația la dezinfectanți, pe un an, presupune, așadar, soluție pentru 730.000 de metri pătrați. Cam 100 de bidoane.
“Îți dau ție licitația, dar vreau 10%”, spune directorul spitalului producătorului de dezinfectanți. Omul dă din cap, știe ce are de făcut. Va dilua soluția cu 10%, astfel că cele 100 de bidoane livrate vor conține soluția din doar 90.
“Dacă nu vii cu zece bidoane la mine, îți vezi banii în doi ani. Îmi trebuie la clinica de frumusețe a lu’ fi-miu”, îi spune și directorul economic al spitalului, când omul se duce să semneze contractul. Nici o problemă. Dezinfectantul nu mai poate fi diluat fără să-l pască pușcăria așa că soluția e să livreze 10 bidoane goale.
Mai trebuie să dea cinci bidoane și magazionerului, care altfel ar putea face recepția cu strictețe.
Val-vârtej, la magazie ajunge chirurgul-șef. „Vezi că știu ce șmecherii faceți, așa că fă bine și trimite 5 bidoane la cabinetul meu particular”, îi spune, relaxat, magazionerului.
După un timp, vrea și asistenta-șefă două bidoane, pentru sor-sa, care are o grădiniță particulară. Dorel de la centrala termică a furat și el două bidoane, că a zugrăvit la soacră-sa și face curat. Directorul administrativ a făcut scandal că e mizerie pe holuri și a cerut trei bidoane, la control, care nu s-au mai intors în magazie.
Alte 11 bidoane au fost folosite nediluat, de tâmpita de Nuți, care a spălat holurile două zile cu dezinfectant concentrat. Pute de-ți mută nasul, se vaită pacientii....
Trei bidoane s-au folosit la spălarea intensivă a salonului 7, de câte cinci ori pe zi. Acolo e internată soția președintelului consiliului județean, dacă femeia face vreo infecție zboară toți de pe posturi.
Timpul trece. Mai sunt șase luni de contract și doar un bidon de dezinfectant în magazie. Directorul e informat, directoarea economică spune că ea nu se bagă, agazionerul scrie, preventiv, un referat de necesitate și se ia o decizie. Patronul firmei de dezinfectanți e chemat și rugat să facă o tranzacție fictivă: să factureze spitalului, la preț de 20 de ori mai mare, niște lavete, care nu vor fi livrate, și să livreze pe bune măcar 20 bidoane de dezinfectant, fără acte. Omul se răzbună la fix și-l diluează la jumătate înainte de livrare. După ce e mustrat că a lăsat situația să degenereze, magazionerul e pus să dilueze la jumătate dezinfectantul și să umple încă 20 de bidoane. Să dea bine, în caz de control.
Nimeni nu știe că Nuți, femeia de serviciu, fură în fiecare zi din bidoanele alea și duce dezinfectant acasă, unde noră-sa și-a făcut un salon de pus unghii cu gel. “De ce să dai bani, mamă, dacă-ți aduc eu? Dă-i dracului pe ăștia cu spitalul, că dacă nu fur eu, fură alții...”
Bidonul rămas din prima achiziție rămâne neatins. Dacă se face vreo plângere pe tema infecțiilor, să se poată arăta aparținătorilor că spitalul folosește soluții profesionale de curățenie. Sau, dacă se face vreo anchetă, să ai o probă că produsul a fost conform cu specificațiile.
Nu e mafia. E doar România.
text aparut pe www.psnews.ro
Ce morții mă-sii e un megapixel?
Megapixelul e marea obsesie a noilor utilizatori de tehnologie. Au auzit ei că dacă ai megapixelul mare ești mai șmecher. Asta nu-i împiedică să facă poze de căcat. Nu contează câți megapixeli ai pe cameră dacă încadrezi ca dracu', îți tremură mâna sau îți curge din gură fix pe lentila obiectivului. Nu contează nici când ai mâna sigură ca un hoț dar ai făcut poza ca un bou, folosind tehnologia împotriva ta. Filozofic vorbind, megapixelul e ca Moș Crăciun: ceva ce există doar când produce efecte.
"Când mă fac mare, o să îmi cumpăr o sacoșă de megapixeli"
Chiar dacă pare să fie semn de succes personal, în sensul că un tip bogat are întotdeauna o cameră cu mai mulți megapixeli decât tine, nenorocitul ăsta e de megapixel e o unitate de măsură care NU spune cât ești de tare. Dacă fotografiile ar avea greutate, megapixelul ar avea valoarea socială a unui kilogram, chiar dacă ar fi echivalent cu o tonă. Pe scurt, megapixelul reprezintă cam un milion de pixeli.
"Aha! Da' pixelul ce este? Și de ce e albastru pixelul la oamenii politici?"
Logic, pixelul e tot o unitate de măsură, folosită pentru a măsura imaginile digitale. Pixel vine din foneticul englezesc al "PICture ELements". Dacă o fotografie ar fi vie, un pixel ar fi egal cu o celulă. Și să știi că pixelul nu e albastru la oamenii politici decât când mint, Băsescu chiar l-a pocnit pe băiatul ăla...
"Și ce face pixelul? Mă-sa, tac-su cu ce se ocupă?"
Pixelul face diferența între o imagine proastă și una bună. Când sunt mulți, imaginea este foarte bună, clară, vezi cele mai mici detalii. Când sunt puțini, imaginea e neclară, se văd aiurea trecerile dintr-o culoare în alta, liniile devin neclare. Bine, toată chestia asta este un pic abstractă. O poză perfectă pe ecranul telefonului va arăta ca dracu' pe un ecran LCD de zece metri, dintr-o piață, pentru că, în al doilea caz, un pixel nu mai e cât sinceritatea din declarațiile Elenei Udrea, ci cât minciunile lui Victor Ponta.
"Și e bine să am mulți megapixeli? Cum mă pot da mare cu megapixelii mei?"
Când ai mulți pixeli, ai o rezoluție bună. Dacă ai o poză lungă de 2.000 de pixeli și lată de 1.400 de pixeli, inmultesti cele două valori și te poți lăuda că ai o fotografie de 2,8 milioane de pixeli, adică 2.8 megapixeli. iPhone-ul meu face fotografii de 3.200 x 2.400, adică 7,6 megapixeli. Ca lumea, nu? Da și nu, pentru că nu e vorba doar de asta. Pot să-mi setez Nikonul să facă fotografii mai mici de atât, și sunt sigur că vor ieși mai bine. De ce? Pentru că senzor.
"Cum adică senzor? Adică nu e de ajuns să am pixeli mulți și rezoluție bună, îmi mai trebuie și senzor? Nu știu dacă am bani și de el...."
Senzorul e acea șmecherie care se vede în camera foto când o scapi și se sparge. E bine să fie mare, pentru ca pixelii să stea confortabil pe el. Aici e marea diferență între Nikon-ul și iPhone-ul meu. In telefon am un senzor cât un ochi de hamsie, iar în camera foto unul cât unghia de la degetul mare. Si cand amandouă fac fotografii aceleiași muște, la aceeași rezoluție, din Nikon musca iese vie și bucuroasă că e murdară de căcat la gură, pentru că pixelii stau relaxați pe senzor și fiecare primește destulă informație, iar din iPhone ușor neclară, din cauza pixelilor care stau pe senzor claie peste grămadă, ca în trenul de Măneciu, și au loc la geam doar câțiva. Din perspectiva asta, megapixelul e doar o harneală de marketing, exact cum sunt caii-putere la mașini. De exemplu, ultimul model de Mercedes are de două ori mai mulți cai-putere decât ultima Alfa Romeo, dar Alfa Romeo are mai mulți cai/putere raportat la greutatea mașinii.
"Și atunci, ce să fac? Să mă las de megapixeli, ca de fumat?"
Nu. Dar să știi că e bine să ai megapixeli mulți doar când printezi fotografia, pentru că imprimanta nu știe carte, ei îi trebuie cel puțin 300 de pixeli pe fiecare inch pătrat de hârtie, pe care să-i deseneze prin picurare. Sau când vinzi fotografiile (ăsta fiind cazul meu), unor oameni care le vor folosi și în mediul offline, la tipărituri, producție publicitară... Dar dacă faci fotografii cu un telefon mobil și pozele tale sfârșesc în laptop sau pe facebook, n-ar trebui să te preocupe numărul de megapixeli decât atunci când faci crop unei imagini și postezi pe net doar o fracție din ea.
"Ce e aia crop? De ce să fac crop după ce-am făcut fotografia, când pot să fac zoom, înainte?"
Ca să nu fii bou, de-aia. Zoom-ul tău de pe telefon nu există. Nu e un zoom optic, nu se mișcă niște lentile înainte-inapoi, ca tu să vezi mai bine. Camera foto de pe telefonul tău îți spune că face zoom, dar ea doar omoară pixelii, adică te lasă cu informație mai puțină în ce-ai vrut tu să fotografiezi (dă click pe imaginea de mai sus, să te lămurești). De-aia ies prost pozele făcute cu zoom digital. Ce dracu', mă, chiar nu ți-a spus nimeni până acum?
Cam despre asta e vorba. Precum vezi, megapixelul nu e vreo șmecherie. E cam ca Dan Șova. Iar fotografia nu e grea deloc. Scrie și pe net (apasă! apasă!)