[PARANTEZA - Forma corecta, de dictionar, a cuvantului "holsurub" este "holțșurub", si defineste un "șurub special pentru lemn, ascuțit la vîrf și cu o mică zonă nefiletată în apropierea capului". - INCHID PARANTEZA]

Uanderful este un loc misto, daca nu esti atent. Cam ca tigara. Cand o fumezi te simti bine. Cand te gandesti la cat rau iti face te simti aiurea ca esti atat de bou incat fumezi. 

Am fost in Uanderful. Cum intri, in stanga, ultima masa, din colt. Mi-au placut mult locul, lumina, mancarea, muzica si bautura, servirea, locul de fumat de afara. Cel mai mult mi-au placut cele doua holsuruburi de opt care se iteau din panoul de pe perete. Dupa ce-am baut cateva pahare am putut chiar sa citesc ce scria pe ele. Pe unul scria: "esti roman atunci cand cheltuiesti sute de mii de euro pe un restaurant dar ajungi sa te zgarcesti la niste capace de holsurub", iar pe celalalt "te-oi simti tu ca afara, dar sunt aici sa-ti aduc aminte ca te afli in Romania, unde nota de plata reflecta orice, nu neaparat estetica, atentia, calitatea".

Fiecare din holsuruburile care umbla fara chiloti pe ele prin localul ala atat de misto spune, cumva, povestea Romaniei. Cum ne dam peste cap doar aparent sa egalam ce vedem prin strainatate. Cum nu luam in serios lucrurile serioase. Cum nu o sa ajungem niciodata sa depasim pe nimeni, simtindu-ne foarte bine cand ne propunem obiective si le atingem doar in proportie de 99%. 

• Pe de o parte mi se pare foarte trist. Din ce stiu eu, ownerii de la Uanderful/Biutiful/Fratelli au legatura cu arhitectura si designul. Sa faci o locatie premium si sa ignori asemenea detalii este, profesional vorbind, de cacat. Ar fi ca si cum eu as pune textul asta pe net avand in titlu "holrusubu" in loc de "holsurubu". 
• Pe de alta parte, mi se pare foarte misto. Pentru mine. Data viitoare cand o sa ajung in Uanderful o sa las in nota, langa bani, o punga de "capace autoadezive pentru mascare stejar 12 bucati 2.86 lei".

Punem pariu ca o sa se bucure?

Nu incepeti, va rog. Nu m-a platit nimeni pentru textul asta. Eu ma platesc singur. 

 

Eu am fost bou. In loc sa ma opresc, ca de fiecare data, fix in Piata Victoriei, unde Ana face papa bun, am zis sa nu ma port ca un coclit conservator, imbatranit in propriile clisee, si sa dau si altui local o sansa. Aveam treaba pe langa Starbucks-ul de pe Calea Victoriei, asa ca oprirea la carciuma de peste drum, Atelier Bistro, a fost alegerea fireasca. Am cerut meniul si am plonjat ca ignorantul in lista de denumiri de mancare internationala, ca pe toata nenorocita aia de strada, pana am vazut "colacul de salvare", adica ceafa de porc. "Simpla, fara nimic langa ea. Si bine-bine facuta, te rog".

Paranteza: pentru cei care, dupa ce-mi citesc asertiunile culinare, ma fac "gras lacom si prost": frate, nu mananc mult deloc si nu mananc prostii. Rosii cu branza sunt mancarea mea de baza, nu prea mananc sosuri, mezeluri deloc, nu bag in mine shaorma, nu ma ating de maioneza si urasc carnea grasa, carnea mea preferata e slaba si crocanta, aproape uscata. Nu-mi plac mancarurile fara un gust dominant si ma dispera chef-ii care zic daca musti de aici are gust de pula, iar daca musti de aici are gust de pizda ma-tii de sofisticat, in noua cazuri din zece vreau doar sa mananc, repede, ceva comestibil care sa ma faca sa functionez, nu sa lacrimez induiosat cu gandul la gustul pranzului. Si o sa prefer oricand o bucata de carne de 2-300 de grame, bine facuta, fara nimic altceva, unei compozitii cu 11 condimente si 5 feluri de carne, din care imi plac doua bucatele de ceva.

Unde pui ca trebuie sa fii un bucatar tare prost sa nu poti gati ceafa de porc. E cea mai fina bucata de carne de pe animalul ala, daca o prajesti corect si ai sare prin bucatarie, iese buna, atat e de simplu. La Bistro Atelier, insa, ceafa de porc e un preparat care mai trebuie exersat. Bucata aleasa pentru mine a fost prea groasa si taiata cam cu toporul. I-au pus si piper, dracu' stie de ce. Cat despre sosul ala dulce cu care era manjita farfuria, imi place sa cred ca asa era farfuria, nu ca chef-ul crede sincer ca merge ceva dulce la ceafa de porc.Si n-a fost nici macar bine facuta, desi eu o cerusem "bine-bine facuta". Partea buna e ca eu imi calculasem timingul astfel incat ceafa aia de porc sa-mi tina de foame vreo 10 ore. Mancand doar trei cruste corcante de pe bucata aia de carne nefacuta, in greutate totala de 50 de grame, am slabit ca un boss, cred, pe caldura de vineri, cel putin un kil.

M-au socat cu preturile, insa. Doar 25 de lei ceafa, doar 6 lei apa. Pe Calea Victoriei, unde-s chiriile pana la cer. Probabil ca meniul ala international prinde in zona si vanzarile Bistro Atelier sunt ok. Bine naibii ca nu cere multa lume ceafa de porc in zona aia, ca s-ar inchide localul intr-o luna....

O sa mai caut ceafa de porc pe Calea Victoriei. Nu, ca acuma m-am intaratat...

p u b l i c i t a t e

Iar m-am înţepat cu coastele de porc în Bucureşti. Da, ştiu, n-am fost la faimoasa costelărie, dar, pana mea, eu mănânc prin Bucureşti prin cârciumile apropiate de locurile unde am treabă, n-am nici un chef să-mi pierd ore în şir în trafic în nenorocirea aia de oraş. Dar faptul că n-am fost la costelărie nu justifică faptul că, în ultimii zece ani, doar o singură dată am mâncat coaste de porc cu adevărat bune în Bucureşti. În rest, numai ţepe mi-am luat. Vineri, de exemplu, mi-am luat-o la The Harp. Mişto localul, mişto fauna din local, extraordinar de mişto tipa care ne-a găsit o masă după doar câteva minute de aşteptare, muzica perfectă, dar coastele au fost mediocre. Prea grase, prea puţin făcute şi, că era să uit, prea dulce marinata aia. Şi nu pricep de ce. Frate, terminaţi cu coastele astea dulci şi crude a la Kentucky, că nu vorbim despre un fel de burgăr, să importaţi reţeta de afară. Coastele de porc fac parte din bucătăria românească, principale sunt gustul cărnii, al afumăturii, al grătarului/cuptorului, nu mierea pulii şi zaharicalele vieţii. Ce-o să urmeze? O să băgaţi stafide şi ciocolată în sarmale? Așa că am bifat The Harp la "foarte mişto, nu mai mănânc aici niciodată" şi mi-am propus să încep, totuși, anul 2017, cu nişte coaste delicioase. Ştiu cel puţin trei locuri în Ploieşti unde mănânci aşa ceva, dar am ales să o fac în localul cel mai recent deschis. La Doma Urban Bistro, al lui Dorin Mandache, de la Masterchef. Apropo: uitați-vă ce moacă avea pe vremea aia și cum arată acum...

Pe Dorin l-am cunoscut la o băieţeală, la ceva timp după show-ul ProTV. Lăsase Bucureștiul și deschisese, împreună cu Andi de la Hotel Best, ceea ce a fost cel mai bun local al anului 2016 din Ploieşti. După un timp, din motive care nu mă interesează, cei doi s-au despărţit, iar Dorin a deschis singur, lângă hotelul Angelo D Oro, chestia asta mică. Apropo: v-am zis că mie îmi plac cârciumile mici?

Pe-afară ca pe-afară, dar înăuntru localul ăla o nebunie. Doar 40 de locuri, cele mai multe la mese de patru și șase persoane, fix cum îmi place mie.  

E locul perfect să te duci în grup, cu toată firma (dacă nu lucrezi într-o firmă de sute de oameni), sau, dacă ești singur, să ai loc destul pentru laptop, ziare, hârtii.

Dorin era la bucătărie, jos. Am cerut, regulamentar, coaste, dar și nenorocitul ăla de Pepsi, produs care mă obsedează, de când am plătit pentru unul cât pentru o sticlă de vin. Le-am primit în circa 15 minute într-un mod care m-a îngrijorat, chiar de la el.

- Băi Dorine, e prea mare porția, coane, în pula mea...

- N-am ce să-ți fac, coane, așa ies, unele-s mai mari, altele mai mici... Lasă, că te descurci tu cu ele...

Al dracu' chef, știa el ce știa! Știți cum m-am descurcat? La fix, am predat troaca aia de tavă goală, doar cu oase. Au contat și cartofii, și a contat și sosul ăla, un maclavais făcut cu o chestie adusă din Japonia, am uitat cum îi zice. 

Cu burta plină și amintirea coastelor nasoale de București ștearsă din minte, m-am uitat prin local. Era gol la ora prânzului, că băiatul ăsta a avut bani de sculele din bucătărie, de ingrediente, de farfurii și de becuri, numai de marketing nu. Și-am zis să ajut, pentru că Doma Urban Bistro poate fi considerată, fără frică, o ambasadă a coastelor de porc. Iar prețurile sunt mai mult decât decente.

Important e ca la Doma să veniți cu burta goală, chiar dacă nu vă plac coastele de porc. Face ăsta micu niște chestii de-ți rupe capul, a furat meserie peste tot pe unde a gătit, în afară de cârciuma asta a lucrat și prin Loft, Goccia, Autograph, Food Bar Dorobanți...

Pentru ploieșteni: Doma Urban Bistro e pe strada Maramureș nr. 9, vis-a-vis de clădirea Consproiect. Pe facebook e aici. Rezervările de mese se fac la 0244 522 619 sau la 0726 454 553.

Pentru neploieșteni: Numerele de telefon sunt tot alea. Și, ca nu ajungeți în altă parte, v-am pus adresa pe Waze: http://waze.to/lr/hsxfx8hqj3

Tipul din filme nu există s-a intors.
Volumul unu e aici [http://bit.ly/2dniMNw]
Volumul doi e aici: [http://bit.ly/2zm8uvZ]
Volumul doi EDITIA LIMITATA e aici: [http://bit.ly/2zZ8wH2]

iar evenimentul de lansare este acesta:
Lansare de carte: Tipul din filme nu există (volumul doi)

Peste 15.000 de oameni au citit povestea paharului de Pepsi care costă 14 lei. O parte dintre ei au fost de acord cu mine că unii exagerează cu prețurile la unele produse. N-au fost însă puțini nici cei care mi-au explicat că faza cu prețul de porc la un nenorocit de suc e "o strategie de vânzări", să nu se umple, vezi Doamne, cârciuma aia cu homeleși care put și se încălzesc pe doi lei. Cel mai haios comentariu: "nu pot să cred că dumneata, un antreprenor, ai putut să dai share la această postare!", l-a certat un patronache pe alt patronache. Voia să spună că dacă nu pui un adaos uriaș, n-ai cum să supraviețuiești, iar eu, consumatorul nemulțumit de preț, sunt un dușman al mediului de afaceri! Omul uită însă un aspect: e plin Bucureștiul de locuri mișto în care pizza costă 20 de lei, nu 44, și sucul 5-6, nu 14 lei. Și nu doar Bucureștiul: România este țara unde poți să mănânci bine, cu bani puțini, în localuri care arată grozav.

Și la Ploiești sunt o droaie de restaurante de-astea, iar cel mai popular este lanțul DaVinci, format din trei localuri. Mă rog, dacă îl compar cu La Plăcinte sau cu McDonald's, DaVinci e lănțic, nu lanț. Dar e un business local serios, cu o sută de angajați, adică mai mult decât au și McDonald's, și LaPlăcinte, la un loc, în oraș. Mai e deținut și de o femeie... Tipa din dreapta. Iulia Coadă. 

A debutat în HoReCa la fel ca mulți alții: luând o țeapă. "Visam de mult la un local al meu și, la un târg, m-a fraierit un italian care vindea, chipurile, o franciză de restaurant. Am făcut tot ce mi-a zis, vindeam mobilier Neoset pe vremea aia și am golit de mobilă spațiul, așteptând să vină italianul cu dotările. N-a venit. Când m-am prins că e țeapă, era prea târziu să dau înapoi. Am luat un credit de la bancă și, împreună cu vărul meu, am făcut un restaurant cum ne-am priceput. De fapt, nu ne-am pricepuț, țin minte că de banii luați de la bancă am putut cumpăra puține lucruri, unele foarte proaste, printre care și un aragaz pe care nu reușeai să fierbi nimic. Ajunsesem să fierbem lasagna la ibric! Noroc că am cunoscut, prin cineva, un portughez, de la care am învățat pe bune cum se face și cum se conduce un restaurant. Omul ăsta venea la muncă la costum, dar ori de câte ori era nevoie, dădea sacoul jos și făcea orice. M-am luat după el, după sfaturile lui, și mi-a mers bine. Eu fac meniul știu să-l gătesc pe tot, iar când sunt multe comenzi muncesc cot la cot cu toată echipa. Chestia asta, de exemplu personal, contează, mai ales când ai o sută de angajați". 

"Localul meu preferat? Ăsta, din cartierul Albert, DaVinci-3 este facut de mine, are amprentele mele pe el de la prima cărămidă până la ultimul obiect decorativ. Cel mai drag îmi este însă DaVinci-1, cel de la Caraiman, care este puiul meu și sufletul poveștii DaVinci, și la care nu aș renunța niciodată! Cel mic ne-a facut mari. El și un Tico, prima mea mașină, cu care mergeam după marfă dimineața și cu care livram pizza până seara târziu. Țin minte că erau șocați oamenii, pe vremea aia, când vedeau că la livrări e o femeie...".

"Au fost și momente în care m-am gândit să vând afacerea, mai ales de cand o am pe Sofia Maria...

... ca să mă liniștesc. Poate că uneori, când vrei să-ți tragi sufletul, trebuie să vinzi afacerea și să arunci o privire în urma ta. Dar n-am cum, deocamdată. E ca și când ai crește un copil pâna la vârsta de 11 ani și apoi îi dai drumul în lume, de unul singur, ori nu pot suporta acest gând. Dar, știi cum e, niciodată să nu spui niciodată.. Deocamdată, mi-ar plăcea să ofer consultanță pentru deschiderea unui restaurant, deși probabil că n-aș face-o în Ploiești, nu vreau să-i spun secretele mele unui tip care poate deschide un restaurant chiar peste drum. Sau să fac o franciză din brandul DaVinci..."

[deschid paranteza] Eu și Iulia nu bem aceleași vinuri și nu avem același anturaj. Pe vremea când ea creștea businessul ăsta, eu scriam la ziar, iar patronii de cârciumi se tem de jurnaliști. Adăugați zvonistica specifică orașelor de provincie, reputația mea care a oscilat între un șpăgar nenorocit și un nenorocit care, râzând, te face de comandă, inevitabilele apariții în presă ale restaurantelor DaVinci (știrile cu restaurantele cunoscute sunt mai citite, iar dacă vrei să prinzi un politician cu vreo pizdă de gât, fix în astea trebuie să te duci) și o să înțelegeți cum de nu ne-am împrietenit noi doi, deși ne știm de mult. În secret, că n-aveam de ce să-i zic așa ceva, am fost tot timpul impresionat că a reușit să mențină afacerea asta atâta amar de vreme. Sincer, nu știu câte alte restaurante din România au o vechime de 11 ani. [inchid paranteza]

După ce am povestit un pic cu ea, m-am dat mai hacana, să mănânc. Să văd cum pizda mă-sii reușește femeia asta să umple zilnic trei cârciumi cu oameni care revin, și revin, și revin... 

DaVinci-3 nu e locul meu preferat de luat masa ziua, eu mișun mai mult prin centrul orașului, dar am o droaie de amici și cunoștințe care vin frecvent aici. De la ei știu că e cel mai plin dintre restaurantele din zona aia a Ploieștiului, aproape indiferent de ora sau ziua la care te duci. Marți, la prânz, când am ajuns acolo, mai erau doar patru mese libere. M-am așezat la cea mică, din colț, și am comandat, exact ca la scumpetea aia de cârciumă din București, pizza, cola și cafea. Și să vezi chestie...

La DaVinci, pizza nu costă decât jumătate din prețul pe care l-am plătit la București. Sigur, asta știți deja, nu e singurul loc din Ro unde se întâmplă asta și mă îndoiesc că 90% din cititorii mei plătesc mai mult de 20-25 de lei pe o pizza. Din meniu am aflat că Iulia reușește să ducă prețul și mai jos de atât:

Pizza la zece lei e o ofertă care e valabilă doar marțea și joia. Mă îndoiesc că o vinde în pierdere la fel de tare cum mă îndoiesc că are vreo marjă de profit semnificativă la oferta asta. E ceva gen tanda pe manda mai mult ca sigur, și există probabil pentru că marțea și joia sunt zile cu încasări mai mici. Așa modestă cum e ca profit, oferta îi menține însă, cu succes, cota de piață (DaVinci vinde zilnic, la domiciliu, între două și trei sute de pizza, plus alte feluri de mâncare, cu tot cu oamenii care vin în restaurantele ei, Iulia are zeci de mii de clienți lunar). N-am comandat pizza DaVinci, ci Inverno, din două motive. Primul: Iulia spune că Inverno a fost prima pizza din ofertă, când a deschis primul restaurant, acum 11 ani. Al doilea motiv: pe cât de tare urăsc ciupercile în pat, în mâncare le vânez ca un psihopat. Și Inverno e doldora de ciuperci. Uitați-vă și la sosul de roșii, vă rog...

Pepsi n-aveau, așa că am luat Coca-cola. Cafeaua - un Bristot - s-a dovedit a fi, la fel ca la Bucu, rezonabilă. Când am terminat de mâncat, curios la maxim, am cerut nota. Omul care se ocupa de mine avea însă o întrebare: "Nu vreți și tortul casei? Acum l-am scos...". Ce credeți, am vrut?

N-am putut să termin felioiul ăla de tort, așa că mi-am luat cafeaua și-am ieșit la fumat. Relaxat, doar în pulover, că la DaVinci au lămpi cu infraroșii la locul de fumat. Pula mea, puteam să și mănânc acolo...

M-am întors să achit și, șmaf!, două șocuri. Primul șoc: nota de plată. 21 de lei pizza. 5 lei cola. 5 lei cafeaua. La cârciuma aia din București am plătit de trei ori mai mult pe fix aceleași chestii, fără să fi fost mai bune. Deci se poate....

Al doilea șoc: n-aveam bani la mine!!! 

Da, atât sunt de prost. După ce m-am ciondănit cu Răzvan, tipul care m-a servit, care nu voia să-mi ia banii văzând că am stat de vorbă cu șefa, și am insistat să primesc nota de plată, eram în situația Monicăi Columbeanu, atunci când și-a pus poșeta proaspăt cumpărată pe cap, crezând că-i pălărie... Și asta pentru că plecasem de-acasă ca o floricică imbecilă, fără geacă, iar banii erau în ea. Am tulit-o acasă, am luat banii și m-am întors. Când să plec, am remarcat scările și le-am făcut o poză. Știți de ce? Pentru că o scară spune povestea locului unde te afli. De aproape zece ani am "biroul" în rucsac, iar rucsacul e mereu acolo unde sunt eu. Altfel spus, n-am avut un sediu niciodată, am întâlnirile doar prin localuri și merg zilnic în două-trei (marți am mers în cinci), le știu pe toate ca pe buzunarul meu. Vă rog să mă credeți pe cuvânt că în cârciumile de căcat scările nu sunt uzate. 

Pentru că-mi plac scările de la DaVinci, uzate de zeci de mii de oameni, pe 1 Decembrie, de Ziua României, primii zece clienți care comandă ceva pentru acasă de la Iulia vor primi, o dată cu mâncarea, și cartea Tipul din filme nu există cu autograf. Am mai scris-o, o repet și acum: patriotismul nu este doar despre țară, ci și despre orașul tău, despre brandurile lui, despre oamenii care le-au făcut, despre joburile create aici, și, în final, despre banii pe care, dacă ni-i vom cheltui între noi, ăștia, din același oraș, vor genera bine pentru toți. În fiecare oraș din România există un business care crește local și generează prosperitate locală. Trebuie doar să-l găsești. 

Iulia e aici, iar DaVinci e aici. Have fun.

Eu nu mă pricep la mâncare. Adică nu vă pot explica, în detaliu, care-i faza cu cutare ingredient sau cutare mâncare. Pot însă să-mi dau seama dacă ceva e comestibil, e bun sau e foarte bun. Și azi, la 48 de ore de la incident, am aceeași senzație: că sâmbătă, la prânz, am mâncat cele mai bune paste din viața mea.

S-a întâmplat în București, pe Bd. Decebal, la Gallo Nero, un local în care am fost pentru prima oară. Iar pastele erau niște penne arrabbiata cu usturoi. Cred că știu și ce-au avut așa special. De obicei, sosul la penne este fie extrem de subțire, și se scurge din paste, fie suficient de gros cât să nu intre în ele. Pennele de la Gallo Nero aveau sosul la consistența perfectă și fuseseră amestecate cu el suficient cât să devină, fiecare, un mic rezervor de gust delicios. Puteai să le mânânci una câte una, cu mâna, și să le sugi ca pe orice altceva sugi tu de obicei (eu, de exemplu, am supt-o grav prin natura profesiei, că na!, am fost jurnalist, iar acum mai sug doar nectarul din florile de Mâna Maicii Domnului, pe de toate gardurile pe care le găsesc). Sosul ăla a fost atât de bun încât după ce am terminat penele, am cerut două felii de pâine cu care am întins prin farfurie, după sos, ca un gherțoi suprem.

Gallo Nero nu e un restaurant ce te uluiește, vizual, dar nu e nici urât deloc. Are o lumină de-a dreptul cinematografică, mesele de la geam oferă o perspectivă senzațională, localul e mișto decorat și intim. Nu mi-a plăcut scara spre toalete, recomandată doar bărbaților care n-au băut decât un pahar-două și femeilor care fac alpinism pe tocuri, și nici mutrele ospătărițelor care erau, sâmbătă, destul de puțin implicate, deși au servit rapid și corect. Poate n-am nimerit eu la ora la care se zâmbește... Mi-a plăcut foarte mult să găsesc un chibrit branduit, pe măsuța de afară, de lângă scrumieră, dar și că ospătărița a fost de acord să ne ducă ea cafelele afară, cât ne-am terminat noi vinul. Apropo: și vinul a fost bun.

Doua porții de paste, două cafele, două pahare de vin și o apă au costat vreo sută de lei. Asta așa, ca să știi la ce te aștepți. Sunt sigur că în Bucureștiul ăla găsești paste mai ieftin în altă parte, dar astea sunt demențiale, v-o spune unul care nu se teme de carbohidrați.

Când mai ajung prin zonă, mă mai duc. 

---------------------

publicitate

---------------------

"Trebuie să vedeţi scena. Eram într-un loc care nu-mi plăcea, mâncând dintr-o mâncare de căcat, purtând o conversaţie de care n-aveam chef, în jeanşii mei care mă strângeau şi cu o jenă colţuroasă foarte aproape de coiul drept". (Tipul din filme nu există - Cum să nu dai un inel cu diamant)

* comandă cartea de aici

Cred ca am trecut de o suta de ori pe acolo pana sa incep sa intru, pentru ca nu era pe ruta mea de food. A trebuit sa o cunosc pe Mihaela, de la Mika Travel, ca sa descopar ca restaurantul Orizont este detinut de o prietena de-a ei, Andreea Podos-Prisnel, si de sotul ei, cu care ma stiam.

Si tot atunci am inceput sa mananc la Orizont, ocazie cu care am descoperit ca sunt bolnav psihic.

Serios. Nu poti sa te duci intr-un local sa mananci, de exemplu, spanac cu oua ochiuri, si sa te bucuri ca un copil ca maine se anunta ciorba de cocos iar poimaine varza calita cu carnati. Asta se intampla doar cand dezvolti o de-aia, cum ii zice, obsesiv-compulsiva. 

M-am prins ca sunt bolnav psihic pe 1 decembrie, de Ziua Romaniei. Eram in zona de nord a orasului, nu exista carciuma in orasul asta unde sa nu se serveasca fasole cu carnati, iar eu am taiat in doua megaglomeratia generata de parada si m-am dus la Orizont. Nu va mai zic cum a fost farfuria aia, n-am lins-o doar pentru ca am gasit, acolo, inca trei prieteni si si-ar fi dat seama ca-s nebun.

Iar deserturile.... Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma gandesc la deserturile copilariei simt ca ma ia foamea. Si cand ma ia foamea ma duc la Orizont, unde am mancat, pana acum:

• dă madărfacăr of torturi, respectiv tort de biscuiti
• my secret guilty pleasure, respectiv orez cu lapte
• am mai intors o data masina, in loc, dupa ce mi s-a comunicat telefonic ca la Orizont aveau in ziua aia, la desert, melcisori cu lapte. Dar in rest sunt bine sanatos, multumesc de intrebare.

...si am mai creat un bolnav psihic: pe cineva pe care l-am dus sa manance papanasi. Inca un dezamagit de localuri cu staif, care pretind ca pot oferi orice ofera si un restaurant parisian, dar gatesc prost si scump. Din perspectiva asta, imi place maxim de Andreea, care s-a prins ca atunci cand toate localurile ofera somon, vita argentiniana, lava cake si ecler, s-ar putea sa dea lovitura cu iahnie de fasole, ciorba de cocoș, tort de biscuiti si orez cu lapte. 

"Cand am preluat localul asta, se numea Rina Cafe. Dar dupa cateva luni in care oamenii carora ma chinuiam sa le introduc brandul asta in cap imi raspundeau cu "aaa, la fostul Orizont?", mi-a dat seama ca uzura face norma si am reschimbat numele in Orizont". 

Orizont este unul dintre cele mai vechi branduri ale Ploiestiului si printre putinele restaurante care inca mai functioneaza sub vechiul nume. Rand pe rand, Picadilly a devenit magazin de optica medicala, Caraiman a devenit spatiu de birouri, Ciocarlia este acum clinica medicala iar peste La Pietricele se inalta acum, falnic, sediul Conpet. Restaurantele Bulevard, Orizont si Berbec sunt ultimile branduri horeca din Ploiestiul de acum 50 de ani. 

Andreea a fost suficient de smart incat sa reinvie nu doar brandul, ci si stilul de a face mancare. A scos din meniu fitele urbane ale momentului, pe care le gasesti in (prea) multe localuri, si a reintrodus ciorbele, mancarurile si deserturile care faceau ragavii printre papilele gustative ale oamenilor de acum 50 de ani. Si n-a gresit deloc. Zilnic, la pranz, abia gasesti o masa la Orizont. Seara mai gasesti, dar nu mereu. Au inceput sa apara oamenii care vor sa faca diverse evenimente acolo, iar de Revelion, Ziua Nationala, Paste si Craciun localul a fost arhiplin. O dovada in plus ca eu nu sunt singurul bolnav psihic din oras.

Succesul meniului "casnic" a fost atat de mare, incat Andreea si-a bagat toti banii intr-o noua afacere. Cat de curand, cateringploiesti.ro o sa devina un serviciu de mancare ca acasa, pentru acasa. La oala. Pentru oamenii care nu au timp sa gateasca si pentru cei, ca mine, care nu stiu sa gateasca. Pana atunci, prioritatea este restaurantul Orizont. "Incerc sa ma port ca o gazda, nu ca personalul unui restaurant. Andreea, mana mea dreapta, nu vine din zona de horeca ci din banking, ca mine. Servim la mese cum serveste orice femeie cand are musafiri, nu rece si impersonal, ca la restaurante. Si ma bucur foarte mult cand aud, de la mese, in loc de "fiti draguta, as dori...", ceva de genul: "Andreea, as vrea si eu..."

Exact asa am facut si eu, ieri: "Andreea, as manca si eu niste mamaliga cu branza si cu doua oua ochiuri moi? Ai cumva asa ceva in meniu?" Avea. Si era facut perfect. De bucurie, am luat si doua portii de orez cu lapte, la pachet. Le-am mancat, in grup, la 5ToGo, la o binemeritata cafea.

Restaurantul Orizont se afla in zona centrala a orasului, pe langa magazinul TopGun, pe strada Basarabilor nr 20. Site-ul oficial este ACESTA. Pe facebook, unde se posteaza meniul zilei, localul este AICI, iar pe waze il gasiti AICI. Preturile sunt mai mult decat accesibile. Cel putin la pranz mananci aproape gratis. Localul deschide la ora 9 dimineata si este unul din putinele restaurante unde poti gasi un mic-dejun pe bune, nu chestii crocante cu salate stupide. Nu uita nici ca restaurantul Orizont este o afacere de familie a unor ploiesteni, care lucreaza aproape exclusiv cu furnizori locali. Cand mananci aici nu bagi bani in buzunarul unui necunoscut din alta tara, asa cum se intampla cand mananci la pizza hut, mcdonald's etc. Si, contrar a ceea ce ai invatat tu despre capra vecinului, cand oamenii care se imbogatesc traiesc in jurul tau sunt sanse mari sa te imbogatesti si tu.

Pe Andreea o gasiti AICI.

Volumul 3 din Tipul din filme nu exista, este disponibil, din 9 februarie, pe site-ul Editurii Univers. Ai linkuri de comanda pentru toate cartile mele mai jos:

   

 Pachete-Cadou, numa' bune de dat tipelor misto de Valentine's Day, Dragobete, 1 Martie si 8 Martie. 


pachetul 1, dedicat celor care au deja unele din cartile mele - link

pachetul 2, dedicat celor nu au auzit inca de seria "Tipul din filme..." link

pachetul 3, dedicat celor care nici n-au auzit, vreodata, de mine: link

Fusesem la Galeria Alexandra's, sa discut organizarea unui curs de fotografie cu telefonul (iunie / care vrei, da un semn la contact @ bogdanstoica.ro). Eram de sase ore in Bucuresti (cam 15 ore in timp ploiestean) si cand Florin a zis "hai la Harbour", am acceptat pana sa zica ultimul "r", desi nu stiam ce e aia, atat eram de rupt de foame. Si-am ajuns imediat, ca zona aia e ca o garsoniera, iar mie imi place la nebunie inghesuiala aia de cladiri vechi, zeci de localuri si multi pietoni, Piata Amzei face ca Centrul Vechi sa arate ca o statie de autobuz din Vaslui.

In carciuma, șmaf, surpriza unu. Harbour are o terasa fix cum imi place mie. Cu bani putini, cu mult lemn si cu un designer bun, fix cum te invata intr-o tabara buna de afaceri, a facut baiatul ala un spatiu absolut perfect, te simti foarte inauntru, doar ca poti sa fumezi. M-am asezat la margine si m-am simtit perfect, era ca si cum as fi mancat langa o fereastra.

Surpriza doi: langa "fereastra" de la cotul meu incepe sa-si parcheze bicicleta o superpizda. In colanti si bustiera. Aplecata. Cu fundul spre mine. Cu greu imi dezlipesc retina de semnele obscene pe care mi le face lenjeria ei prin colanti si remarc o vietate, la doi pasi de superpizda. Focalizez si-mi dau seama ca e un tip. Treij'de kile cu hainele ude, privire de treij'de de neuroni. Era tipul tipei. Cum eu nu ... in trei, ma intorc la ale mele. Au intrat si ei in Harbour, la o masa din spatele meu.

Surpriza trei: Florin alesese deja mancarea: ciorba ruseasca si ficat de vitel. Si cat o ardem un pic la discutii, vine ciorba.

De fapt, a venit o farfurie maaaare-mare, cu un ghem de carne pe fund. Cand sa zic "coae, eu am comandat ciorba", o mana abila apare de peste umarul meu cu o chestie si-mi umple farfuria, peste carnea aia, cu o zeama rosie...

...DEMENTIALA! Pe bune, a fost cea mai buna ciorba mancata de mine, vreodata, in Bucuresti. Ca la Bucuresti nu prea stiti cu ciorba si am fost dezamagit in repetate randuri.

Zece minute mai tarziu, șmaf din nou: ficatul de vitel. Pe care, sincer, nu-l prea doream. Eu prefer ficatul de porc, cu mamaliga, usturoi, asta de vita e de obicei tare, fara gust, plin de chestiile alea care...

... CARE NU EXISTA. Babaiatule, era fraged ca ficaciorii de pui. Subtire, nu gros. Cu textura perfecta. Bine facut. Cu gust de ficat, nu de talpa de pantof.

Superpizda parcase bicicleta aia ca o pula, orice masina care incerca sa se strecoare pe gangul de langa Harbour dadea peste ea. O data i-a salvat-o un tip. A doua oara s-a dus singura sa o mute. Ma pregateam sa ma uit urat la lesinatul cu care venise. Nefericitul isi mulase fizicul de mutant pe un scaun, si asista impasibil la munca superpizdei. Am vrut sa-i zic ceva de genul "coae, misca-ti hoitul si poarta-te ca un barbat", dar cand mi-am dat seama ca superpizda vine iar cu fundul ala misto la nici un metru de mine, m-am oprit, pentru ca semibarbatul ala imi facea un favor. Asa ca am tacut si mi-am mestecat ultimile bucati de ficat de vitel cu ochii la fundul superpizdei. Excelenta combinatia, va spun eu.

Eram perfect constient ca ma uit ca vitelul la poarta noua. Nu ma dau niciodata la o tipa cuplata, plus ca mai aveam treaba, plus nu puteam sa beau alcool pentru ca eram cu masina in Bucurestiul vietii, ca daca n-ar fi Piata aia a Amzei asa misto, m-as fute in ele de combinatii la Capitala si as face ce fac de obicei cu bucurestenii cu care am treaba ("ia veniti voi la Baneasa, ca e la jumatatea distantei dintre Ploiesti si orice loc din Bucuresti"). Dar mi-era atat de bine asa. Mestecam privind fix si ma gandeam ca dupa ficatul ala perfect de vitel mergea un vin. Mergea si tipa aia, dupa vin. Undeva, confortabil, cu fraierul ala afara, pazind bicicleta...

Harbour e AICI. Sa cereti ficat de vitel, da? Si sa cititi.

"Treci pe la mine să-mi aduci niște cărți? Hai, că am făcut frumos, să vezi și tu cum e..."

Mi-am adus aminte de invitația lui Sorin pe 1 decembrie. Eram cu o prietenă venită cu treabă în Ploiești, înghețasem amândoi la parada de Ziua Națională, cărțile erau în portbagaj de două zile, și-am zis să-i arăt bucureștencei un loc mișto. Un loc în care eu am mai fost de câteva ori, dar pe când se numea For Tastes. Acum, după reamenajări interioare consistente și rebranding, locul se numește Lacul Verde Resort. Cu lacul am înțeles rapid, dar nu pricepeam care-i faza cu resort-ul. M-am lămurit: în jurul localului se va construi o mini-stațiune, cu zeci de vile, piscine, grădiniță, clinică, spa, bowling, terenuri de sport, săli de evenimente, etc... 

Deocamdată, la exterioare nu s-a umblat deloc. Nici nu era nevoie... 

Lacul Verde Resort e la doi pași de Ploiești și la fix o oră de mers cu mașina de București. Și dacă vii pe DN, și dacă alegi autostrada, tot pe centura de Vest a orașului trebuie să ajungi. La sensul giratoriu unde vezi totemul Rompetrol, intră pe drumul de pe lângă benzinărie. Parcurgi cartierul extern al Ploieștiului, ieși în câmp, apoi intri în satul Zahanaua. Totul durează 7-8 minute, pe asfalt bun. Undeva pe dreapta o să vezi un gard luuuung, de beton. Virează dreapta pe prima stradă de după el și-ai ajuns.

Lacul Verde Resort e genul ăla de loc în care nu știi unde să te uiți mai întâi. Localul și împrejurimile sunt mindblowing.

Localul are 80 de locuri, la care se adaugă încă 40 pe terasa încălzită.

Eu, de exemplu, mă duc țintă să fumez pe terasa suspendată deasupra lacului. E încălzită, are obloane transparente de vânt și e o plăcere să-ți bei cafeaua acolo.

Deasupra, la etaj, se lucrează de zor la o sală de evenimente care va avea între 100 și 180 de locuri, în funcție de cât loc de dans se dorește (dacă-i nuntă, botez sau petrecere), sau ce dotări sunt dorite (dacă-i workshop, seminar sau congres). Pe 8 decembrie e antamată prima petrecere. 

După cafea, am lăsat-o pe tipă să caște gura și am stat un pic de vorbă cu Sorin și cu Orlando. Sorin, managerul operațional, e prietenul meu de zece ani și pun pariu că așa-l numesc cam toți cei care l-au cunoscut pe când conducea operațiuni similare la Sky Club sau la Pik Elegance. E un superbăiat, mereu bine dispus și cu o memorie incredibilă, ține minte ce-ai băut/mâncat data trecută, cu cine erai și de ce, și te ia la sigur la următorul party. Sorin are planuri foarte mișto cu Lacul Verde. Meniu de prânz, la 18 lei, fără băuturi incluse, cu bufet de salate. Catering cu livrare până la 20 de km, pentru comenzi minime de 39 de lei. Luni, marți, miercuri - fructe de mare proaspete. Joia o să fie barbecue time, cu coaste/cartofi/salată, vinerea și sâmbăta seara atmosfera o să o ia spre lounge, cu muzica mai tare și DJ, iar duminica o să fie family brunch, o chestie la care, dacă vii cu un copil sub 14 ani, îi plătești doar băutura, mâncarea pentru el fiind gratis.

Orlando e Dumnezeul bucătăriei. Fost chef la Intercontinental și la Ramada, fost căpitan al echipei naționale de bucătari...

... Orlando vorbește despre mâncare într-o limbă pe care eu, posesor al unui stomac de Moromete, n-o înțeleg. Tot îi dădea cu fructele de mare, că-s megaproaspete, zi de zi, că nu se lucrează cu stocuri... Pe urmă a început cu batărfișu'.. L-am lăsat în pace, dar, pe urmă, când l-am cunoscut și pe celălalt bucătar, și el specializat în pește și fructe de mare, m-am îngrijorat un pic. Să-mi bag pula, mi-am zis, ăștia doi vor să mă omoare! Așa că i-am lăsat să termine ce-aveau de zis și apoi mi-am ținut discursul cu care am dezamăgit atâția specialiști culinari: "Vă rog frumos să mă iertați, nu vă merit, să știți că toată viața am făcut toate eforturile posibile, cu toate ocaziile posibile, dar NU POT SĂ MĂNÂNC FRUCTE DE MARE!!! Nu gustul mă ucide, ci textura, parcă mănânc aracet întărit cu gust de pește. Sunt atât de bou în cerul gurii încât scot și zgârciurile din ciorbă, tai și grăsimea de pe cotlet, nu mănânc decât jumările bine făcute și, în general, dacă simt ceva cartilaginos în gură în afară de buzele unei tipe, mă dau cu ochiul de furculiță". Au râs și m-au îndemnat să mă așez la o masă și să mă uit în meniu, că sigur găsesc ceva ok. Zis și făcut, dar înainte de toate, am căutat-o pe tipa cu care venisem.

Am găsit-o afară. Se dădea, ca un adult corporatist respectabil, în leagănul de la locul de joacă.

Am mai căscat ochii la bucătăria la vedere.....

... am mai fumat o țigară pe terasă....

... am mai făcut câteva poze cu telefonul printre geamurile balustradei...

... și-am intrat. Meniul, doldora de lucruri pe care nu le-am mâncat niciodată, gen "duck apple barbecue". Eu, când văd așa ceva, nu știu dacă o să primesc mere la grătar prăjite de o rață dresată, sau niște copane sănătoase de rață, la vreo două kile, cu un kil de pilaf, cu murături, și cu o felie miiiică-mică de măr...

Corporatista din leagăn și-a luat supă cremă de porumb, la care a cerut crutoane. Mie mi s-a părut prea mult, eu aveam chef de ceva ușor....

... așa că mi-am luat coaste de porc cu piure, cu sos făcut cu miere și pula mea, plus murături. #băbăiatule!!! Știți cum au fost? O demență!

După câteva ore de frig și o gustare atât de frugală și de delicată, eu m-aș fi dus acasă să beau ceva și să mă culc. Corporatista avea însă chef de plimbare. Sorin, băiat fin, a ținut cu ea, nu cu mine. "Alexandra, ia cheile de la vilă și arată-le câteva camere". 

Alexandra, fată ok, s-a executat și-am plecat, toți trei, pe aleea aia șerpuită.

Sunt două vile la Lacul Verde Resort, dar numai una e disponibilă, în acest moment, pentru cazare. Standardul e de patru stele. 

Vila mi-a rupt capul complet. Cred că aici am văzut cele mai mișto camere de (ne)hotel de anul ăsta. Astea-s de la parter....

... iar astea de la etaj.

Și parterul și etajul au și câte un living imens. 

... ceea ce face din vila asta cel mai mișto loc de futut teambuilding din câte știu. În total, sunt 40 de locuri de cazare la Lacul Verde Resort, iar camera costă de la 350 la 450 de lei pe noapte.

Scările astea duc tot spre niște camere, mai light. Adică, dacă ești atât de șmecher încât să te duci cu șofer la Lacul Verde Resort, pe el îl poți caza aici, nu în vilă, și nu riști să-ți audă secretara cum se bucură că-i dai sarcini toată noaptea și a doua zi să te întrebe, privindu-te în retrovizoare "boss, a ieșit bine ședința?"...

Să nu uit. Sorin a cumpărat, pentru Lacul Verde Resort, zece cărți "Tipul din filme nu există". Să nu le ciordiți, da?

Le-a luat pentru cine se plictisește așteptând pe cineva, sau s-a cazat și are chef de ceva vesel, sau doar își bea cafeaua, pe terasa aia de deasupra apei, așteptând să treacă lebedele. Sau nu v-am zis de lebede?

Lacul Verde Resort are coordonatele GPS 44°52'10"N 25°55'44"E, pentru Waze folosiți ruta asta (http://waze.to/lr/hsxfrq01e3), chiar dacă poartă vechiul nume al localului, iar la poștă apare cu adresa Strada Principală, Zahanaua, Targsorul-Vechi, Prahova, Romania. Telefonul pentru booking și rezervări este 0755 055 051, pe facebook îi găsiți aici, emailul este office @ laculverderesort.ro iar site-ul, logic, www.laculverderesort.ro. Să fie într-un ceas bun dacă vă cazați acolo. Eu am treabă weekendul ăsta, așa că o să revin acolo abia joi. Să verific coastele alea, din nou, pentru că nu m-am bucurat de ele complet, corporatista mi-a șutit vreo două din porție....

Ia un expat d-ăsta, plin de bani, și dă-l cu o Skoda full-option. După 10 minute o să se dea jos și o să spună că e o mașină foarte mișto. Pe urmă cere-i 90.000 de euro pe ea, și-o să vezi că se uită urât și te întreabă ce-ai fumat de ești atât de prost azi. Da, Skoda aia e foarte mișto, dar nu e Range, Mercedes, Audi, BMW, Porsche. Nu merită 90.000 de euro. La banii ăia trebuie să-ți depășească așteptările, nu să ți le satisfacă.

Am avut niște treabă, în weekend, la Radisson-ul de pe Calea Victoriei. Am ajuns mai devreme cu vreo oră și, cum nu mâncasem nimic toată ziua, am intrat în Caffe Citta. Un local luminos și mișto, plin de oameni cum îmi plac mie, care nu se zgâiesc la tine, nu vorbesc tare... Imediat a venit un nene la mine, care, după ce s-a asigurat că nu-s rătăcit pe acolo, mi-a trimis o fătucă cu meniurile.

Rupt de foame și știind că mă așteaptă două ore de haos (să fotografiezi mămici și copii e ca și cum ai merge pe perete), am ales ceva ușor: o pizza fuoco (picantă). Am văzut prețul pizzei: 44 de lei, adică dublul prețului standard, dar am zis că dacă sunt la parterul unui hotel cool, probabil că pizza e făcută într-un mare fel. La băutură a fost simplu: eram cu mașina, apă plată scria pe mine în mod normal, dar eram cam dărâmat, așa că am comandat un Pepsi (Coca-cola n-aveau). Am comandat și o cafea și am cerut și nota, ca să fiu gata de plecare oricând. 

Ăsta a fost momentul în care m-am simțit jefuit la Caffe Citta. Pentru că mă disperă localurile care umflă prețurile produselor standard, care se găsesc la orice colț de stradă. 

Repet, n-am avut nici un stres când am văzut cât costă pizza. Bucătăria unui local este un loc foarte scump, unde se folosesc utilaje costisitoare și lucrează oameni foaaarte bine plătiți. Dacă localul e cu ștaif, sunt niște costuri acolo de-ți curge sânge din nas. Din perspectiva mea, mâncarea poate să coste oricât de mult, pentru că uneori are în spate niște veritabili artiști, a căror muncă merită toți banii. 

Nu sunt însă fericit când plătesc mult pentru ceva ieftin, care a fost adus cu o dubă, gata preparat, și pus pe masa mea. Nu-mi lua banii așa, te rog. Că e de porc.

Nenorocita aia de sticlă de Pepsi de 250ml costă 14 lei la Caffe Citta, ceea ce este imens din orice perspectivă ai vedea lucrurile. Având prieteni în domeniul ăsta, cam știu prețurile de distribuție. O sticlă de-asta costă maaaaaxim 3 lei. Ori, la Caffe Citta nu exista nici un produs Coca-Cola în meniu, ceea ce înseamnă că localul lucrează cu Quadrant, că are doar băuturile Pepsi, și că, cel mai probabil, primește și niște bani pentru asta. Dacă e să mă întrebi pe mine, cel mai probabil, Caffe Citta cumpără sticla de Pepsi de 250ml cu 1,5-1,7 lei plus tva. Adică nici doi lei. Cum se justifică diferența până la prețul de vânzare, dracu' știe. Nu au localul într-o oază din Sahara, unde dai 4 euro pe o sticlă de 30 de eurocenți pentru că Ahmed și cămila lui au cărat-o două luni pe jos, printre dune. Nici pe un vapor, nici într-un avion, nici pe o insulă. Eram doar în centrul Bucureștiului. Oamenii ăștia se pot duce și cu sacoșa să se aprovizioneze cu Pepsi, de la magazinele din zonă. Din perspectiva asta, Caffe Citta nu e deloc un local premium, în care să revii cu plăcere, chiar dacă arată ca unul. E doar un local scump.

Au venit și pizza, și cafeaua. Pizza n-a fost rea, dar nici n-a fost o pizza de 44 de lei. Un pic nefăcută la mijloc, cred că era o idee bună să o mai țină un minut în cuptor (sau nu știu eu cum se mănâncă pizza). Iar cafeaua... nu știu, am senzația că n-a venit dintr-un espressor, ci din alt fel de aparat, pentru că n-avea pic de cremă. Sau, dacă a venit dintr-un espressor, nu cred că era cafea arabica  (v-am zis că eu sunt dus cu cafeaua?). Una peste alta, o cafea rezonabilă, de nota șapte, așa.

Să nu uit: dacă a fost ceva perfect la Caffe Citta ăla a fost sosul de roșii. As lua pentru acasă, un litru, dar mi-e ca o sa ma coste o mie de euro...

DISCLAIMER - daca imi mai scrie cineva că "poate Caffe Citta are prețuri mari la suc ca să evite, astfel, să-și umple localul cu atârnători pe un pahar", mă împușc în gură. Pe bune, sunteți tâmpiți? Credeți că se schimbă dramatic încasările lunare în contabilitate dacă o masă produce 14 lei pe oră, în loc de șase lei?  

Astea sunt cartile noastre (ale mele si ale pisicii). Apasa pe coperta oricareia si cumpar-o, daca vrei. Iar daca ai citit asta in afara tarii, vezi ca gasesti cartile si pe Amazon.

  

De vreo sută de ani, toți primarii orașului s-au dat cu curul de pământ să facă un loc mai mișto și n-au reușit. Bulevardul Castanilor rămâne ultima bucată veche și vie din Ploieștiul bogat, luxos, sclipitor, capitala afacerilor din România, cum era când aici s-a făcut prima rafinărie din Europa. Pe Bulevardul Castanilor găsești cele mai frumoase statui, cele mai frumoase case, cel mai frumos spațiu verde, cele mai multe bănci pe metrul pătrat și, când dă Dumnezeu și se oprește circulația în câte un weekend, tot aici ai și cel mai mișto loc de promenadă, în familie. Iar cel mai mișto local de pe Bulevardul Castanilor al acestei veri, pentru o familie care include și un copil-doi, e terasa lui Armi.

Arminius Provian, mai exact. Ultimul descendent al unei familii de oameni de vază ai orașului, a căror casă nu doar că a rezistat cutremurelor, războaielor și demolărilor dementului de Ceaușescu, dar a fost considerată atât de frumoasă, încât a fost clasificată, după Revoluție, drept casă de patrimoniu. Familia lui Armi și-a recuperat-o după procese lungi și costisitoare și, de câțiva ani, în curtea casei Provian (așa o găsiți în evidențele Ministerului Culturii) funcționează terasa Terasa Mon Jardin. Încet-încet, cu mulți bani de-acasă, Arminius a reușit să renoveze impecabil superba clădire. Practic, nu mai vorbim doar de o terasă, ci și de un restaurant foarte cool. Unde, apropo, e răcoare și mișto. Dar nu despre casă e vorba, ci de ultima găselniță pe care am descoperit-o la Mon Jardin.

Deci veneam, regulamentar, pe jos, cu aparatul de gât, spre centru, pe trotuar. Nu mai știu unde mă duceam, sincer, că oricum nu m-am mai dus. Am încetinit când am văzut indicatorul Meniul Zilei iar când am putut citi pe el "ciorbă de afumătură", am virat în curte și am parcat la o masă. Nu de pofticios, sau de fomist, ci pentru că așa trebuie să facă orice creștin. Ciorba de afumătură apare și în Biblie, și în scrierile vedice, iar cuvântul "afumătură" vine din sanscrita veche, unde însemna "să te mângâi fericit pe burtă". Ori, eu sunt un tip foarte religios și cu un mare respect pentru antici...

Băi, și cum mă rugam eu acolo, pios, cu lingura și cu ardeiul, văd un copil cum fuge și dispare în fundul terasei. Adică acolo unde eu știam că stă o băbuță, împroprietărită de-ampulea de unii, mai demult. Când a trecut și al doilea copil în aceeași direcție am devenit atent, iar la al treilea, l-am atenționat pe un ospătar: "gogule, vezi că au dat copiii clienților buzna la babă, poate moare aia de frică crezând că-s musulmani....". Ăsta a râs și m-a invitat să mă uit. 

M-am uitat. Baba nu mai era acolo. Nici vechea ei căsuță ponosită nu mai era acolo. Adică era, dar arăta altfel. Motivul? A fost cumpărată de Armi, renovată și transformată în loc de joacă pentru copiii clienților. N-o vedeti, dar e acolo, dincolo de umbrele.

Știu, mai sunt terase cu locuri de joacă. Dar de obicei vezi doar un leagăn și o măsuță, sau un foișor pus pe doi metri pătrați. Nu așa ceva.

Eu nu știu să mai fie, la vreo cârciumă din Ploiești vreun asemenea loc de joacă acoperit, de zeci de metri pătrați, într-o construcție dedicată. Și e mare lucru că există. Arminius putea să facă aici un separeu, să mai facă un ban, cu vreo masă de grup. Noroc că nu e tâmpit...

Ce-are Armi e mai mare decât ce-are McDonald-ul de la Nord. Sunt patru camere și o baie dedicată, în fosta căsuță a babei, care a fost renovată impecabil, chiar dacă, de a doua zi, copiii au început să scrie pe pereți...

Și e plin de console de jocuri, lcd-uri, mingi, baloane, culori, carioci, scaune, măsuțe, minimalansoare, mingi de sărit... pana mea, zici că-i grădiniță!

Și-am mai găsit o chestie cool în căsuța de joacă de la Mon Jardin. O zână. Întâi am crezut că așa îi spunea fetița aia, în ziua aia, dar mi-am dat seama că e zână pe bune. Nu e doar o tipă care vine în fiecare seară și se joacă cu puștiul sau cu fiica ta, învățându-i te miri ce. E ceva ce și-a dorit fiecare părinte de copil mic din lume: bona de ieșit în oraș cu copilul. Dar tu n-ai bonă, și dacă te gândești cât de liniștit poți să petreci toată seara, datorită ei, de parcă n-ai avea copii, îți dai seama că fetița are dreptate și că tipa chiar este zână. Nu?

Am ieșit din căsuța de joacă cu zână, pe terasă și m-am uitat la mese. Numai oameni fericiți. Nici o mămică fugind printre mese după un pitic, nici un tătic care nu-și mai poate duce berea de gură din cauza puștiului din brațe, nici un copil urlând și nici o divă deranjată că urlă un copil. Nu se auzea nici măcar celebrul "maaaaamiiiiii, vreau acasă, că m-am plictisit". De unde stăteam eu, auzeam și chirăiala dinăuntrul casei de joacă, și rumoarea terasei. Și m-am ofticat teribil că pe vremea când M era un copil mic și neastâmpărat, mi-a fost imposibil să stau la vreo terasă, cu ea, mai mult de 30 de minute. Acum se poate. Chiar poți să ieși la terasă cu puștiul, fără să te temi că se va lovi, că va deranja alți oameni sau se va plictisi în timp ce tu te simți atât de bine fără să te simți și vinovat pentru asta....

De-aia, zic să vă luați copiii de-o aripă și să vă duceți. Voi la meci, bere, vin, râs, discuții, relaxați, cu copiiii dați pe mâna zânei. Mon Jardin și Casa Provian sunt față în față cu statuia lui Radu Stanian, primarul pe care ploieștenii îl adoră pentru ce a făcut cu orașul, deși era la fel de corupt ca Dorin Cocoș (așa suntem noi, dacă rămâne ceva după tine, îți iertăm toate păcatele... ) Mie mi se pare genială vecinătatea. Să ai ceva atât de modern ca un loc de joacă într-un local, ambele amenajate pe o proprietate care a rezistat celor mai negre vremuri, față în față cu un bustul unui tip care a conceput un design urban agreabil și după o sută de ani, e ceva, nu?

Pe facebook, Mon Jardin și Casa cu Zână sunt aici.