De 4 zile bag ca migul: 5, 6, chiar 8 ore de computer pe zi, iar restul zilei întâlniri, discuții, hârțoage. Și totul pentru că mi-am propus să nu mai las să treacă încă un an peste Muzeul Brandurilor, un proiect început în mediul online, fără să-l scot în offline. Pregătesc o expoziție de branduri vechi ploieștene, fix în buricul târgului, cum nu s-a mai făcut niciodată: stradal, gratuit, pe termen lung. Iar asta vine cu niște sute de ore de muncă, de la digitalizat, printat până la făcut aranjamente logistice și obținut aprobări. Povestea se leagă, dar mă și epuizează. Așa că azi, fiind vineri, mi-am propus să mă premiez pentru munca depusă. Cică auto-recompensarea face bine psihicului, dacă atingi jaloane importante și nu primești nimic începi să crezi că nu meriți nimic. Or, eu, mai ales azi, după câteva ore în trafic și câteva ore într-o hală de producție, meritam de-a dreptul o perfuzie. Dar pentru că nu-s nici ipohondru, nici un mare fan al tratamentelor medicale, mi-am oferit o altfel de recompensă. O saramură de crap, la Restaurant Berbec, singurul local de la kilometrul zero al Ploieștiului, cel mai vechi local al Ploieștiului și singurul brand care apare de trei ori pe acest blog.

Nu m-am dus cu mâna goală. Cum proiectul despre care vă povesteam mai sus include și câteva reclame vechi cu acest loc, le-am printat cu proritate și le-am luat cu mine să le montez pe terasa Berbec, ca promo, preview, momeală, teaser la expoziția ce va urma. Am vorbit cu Paul, managerul Hotelului Central (numele modern al Hotelului Berbec), mi-a dat aprobarea, și în 40 de minute am terminat și cu asta.

M-am spălat pe mâini, regulamentar, mi-am luat un espresso scurt și am aprins o țigară. La ora la care m-am dus eu pe terasă mai erau doar câțiva turiști, lucru care-mi convine de minune, pentru că turiștii de Berbec/Central te lasă în pace, n-am văzut niciodată în locul ăla turiștii cretini pe care-i vezi la mare sau la munte, ăia care urlă, vorbesc tare sau bântuie cu boxa după ei. V-am mai zis, cred, că la Terasa Berbec nu vezi nici milionarii de căcat ai orașului, pentru că ăștia nu pot mânca o salată dacă nu li se vede sigla mașinii prin gard (or terasa e complet izolată de stradă). În această atmosferă zen, cu toate treburile terminate dar și cu stomacul lipit de coloana vertebrală (zero mese, în ultimele 16 ore) am decretat că sunt gata pentru răsfăț. Cincisprezece minute mai târziu, în fața mea ateriza ea:

Mănânc preparatul ăsta, aici, de vreo cinci ani. Aș putea să scriu despre el ca despre o femeie. N-o fac niciodată, pentru că nici nu-s critic culinar, nici nu am habar cum se face, ca să pot să explic subtilitățile de gust. În termenii mei, de om simplu, pot să spun doar că saramura de pește de la Central pare că este soția papilelor mele gustative și că au o căsnicie bazată pe chimie pură, de-aia cum (sper că ți s-a întâmplat și ție), te face să iubești pe cineva ani la rând ca și cum ar fi ziua în care te-ai îndrăgostit.

Am mai scris într-un text anterior că uneori n-am chef să scriu despre acest local, ca să nu mă trezesc acolo, când mă voi duce din nou, cu cine știe ce proști sonori, în bermude cu dungi, însoțiți de un copil educat prost care urlă printre mese pentru că tâmpita de mă-sa, soția tipului cu bermude de idiot, a citit pe net imediat după ce a terminat Capra cu Trei Iezi că trebuie să lași copilul să se exprime urlând. Pe de altă parte, la ce mizerii se prepară și se vând în cârciumi cu pretenții din Ploiești, să scriu despre saramura asta este un serviciu pe care-l fac comunității, dar și echipei de la Central/Berbec, pentru că fără clienți, locul ăsta n-ar mai exista.

Așa că scriu și te îndemn să încerci măcar o dată ce-am mâncat eu azi. Du-te ca mine, la prânz, dacă vrei să mănânci ceva bun și să pleci. Du-te cu prietenii și/sau colegii pe la 6-7 seara, când răcoarea și liniștea se instalează pe terasă să puteți discuta în voie cu furculițele ân mâini. Sau du-te după 9 seara, cu pisi îmbrăcată frumos, dacă vrei să pui lângă farfuria cu umami și o sticlă de vin bun, și câțiva pași de dans cu pisi, pe muzica bandului de pe terasă și niște romantism d-ăla autentic, de om muncit și ușor cherchelit.

referințe / rezervări / contact Restaurant Berbec, parte a Hotelului Central, aici: (website, facebook, delivery).

Faza 1. Planul.

Vineri dimineață eram la o discuție, cu un amic. Despre nimicuri: mașini, mâncare, politicieni. La un moment dat am zis eu "saramură", iar tipul a zis "cea mai bună saramură de crap e la Berbec, să n-avem discuții". Brusc, am avut revelația că săptămâna asta am tras ca tractoru' și că merit ceva bun. Așa că mi-am terminat treaba, am sunat-o pe pisi și i-am zis: azi ieșim, că e urgență mare, ai niid ă saramură tunait. Că așa sunt eu, megaromantic.

Faza 2. Tactica.

Terasa Berbec e unul din locurile mele preferate din Ploiești. In primul rând, pentru că e ocolită de milionarii de căcat ai orașului, aia care nu pot mânca o salată dacă nu li se vede sigla mașinii prin gard. Or, aici ciuciu gard, terasa e complet izolată de stradă, poți veni cu un Ferrari din aur, n-o să știe nimeni ce Valoarea Planetei ești. În al doilea rând, pentru că prefer oricând un loc în care sunt străini din cinci țări (Central, hotelul care găzduiește terasa Berbec, e principalul hotel de business al Ploieștiului) decât un loc unde niște nimeni cu bani își povestesc platitudinile vieților lor de căcat. În al treilea rând pentru că mâncarea de aici nu m-a dezamăgit niciodată și în al patrulea rând pentru ca... pana mea, e fuckin' Berbec, cea mai veche terasă din cel mai șmecher oraș al anilor 30. Petrolul care curgea în valuri pe dealurile din jur umpluse orașul de rafinării și Berbecul de miliardari, aici se lansa moda, aici cântau cele mai tari banduri și cele mai faimoase dizeuze, inclusiv Ioana Radu, care a cântat aici goală, pe masă, la petrecerea unui englez putred de bogat. Nu zic că Ploieștiul era peste București, dar Capșa și Casa Vernescu erau pentru cei care nu-și permiteau Berbecul.

Faza 3. Execuția

[Paranteza COVID19: Mi se pare important să vă spun că pe terasa Berbec m-am simțit cel mai safe din toate localurile în care am fost în perioada asta. Mesele sunt la o distanță considerabilă una de alta. Când ne-am așezat la masă am fost întrebați dacă vrem să vedem meniul fizic sau dacă vrem sa-l citim online. Primul obiect care ne-a fost pus pe masă a fost un flacon cu dezinfectant, în caz că dorim să-l folosim. (chestie pe care nu am mai întâlnit-o deloc-deloc în alte localuri) și ni s-a oferit un link unde puteam vedea procedurile de protecție a clienților hotelcentral/covid19 ]. 

Am ajuns pe terasa Berbec pe la 18.30. Ca de obicei, la o masă se auzea italiană, la una poloneză (cred) iar la alta engleză. 

Ca de fiecare dată, pe mine terasa asta mă transportă mental în Grecia. Pisi a zis că îi aduce aminte de Paris, iar eu i-am reamintit că la Paris sunt porții mici, iar mi-e foame. Am luat două salate și o sticlă de apă apoi am comandat saramură pentru mine și un tibonel pentru ea, plus un vin.

Salata mea s-a dus rapid, cu o felie de pâine prâjită furată de la pisi. Iar apoi....

Apoi a fost ca în filmul Băbăiatule. Cam asta am zis tot timpul, mâncând. O carne cu extrem de puține oase, un sos absolut fuckin' amazing, iar legumele folosite - habar nu am ce le-au făcut, dar toate aveau gust de pește, de parcă erau trăiseră cu crapul ăla în apă.

Pisi n-a zis nimic de t-bone, dar nici mult n-a mai rămas din el. Și apoi am stat pe vin, liniștiți ca doi pensionari, ascultând band-ul.

Și am avut senzația că ascult cel mai bun band de live din Ploiești. Tipa știa cam tot ce ar trebui să știe o cântăreață de local, in română, spaniolă și engleză. Vocea tipului seamănă foarte mult cu a lui Elvis, și de-aia muzica regelului n-a sunat ridicol, cum se întâmplă de obicei. Iar băiatul de la clape cânta mega relaxat, când cu mână, când cu alta. Nu-i știu pe cei trei, nu știu cum se numește band-ul, dar o asemenea siguranță de sine și lejeritate în a aborda orice gen muzical n-am mai văzut decât o singură dată, la o trupă care-și făcea veacul pe vase de croazieră.

Faza 4. The End. 

La zece, muzica live s-a oprit, să nu deranjeze clienții hotelului, lăsând loc unui cafe-concert în surdină, la un nivel care permitea discuția pe un ton scăzut. Dacă eram singur și aveam o carte la mine, cred că aș fi trecut de pe roșu sec pe un rose sec cu gheață și aș fi plecat de-acolo doar dacă aș fi fost dat afară, atât de mișto era. 

Am mai stat vreo 30 de minute și am plecat. Ne-am plimbat vreo 30 de minute, până când tocurile lu' pisi au zis "gata" și am mers acasă. Am mai desfăcut o sticlă de vin, am băut câte-o gură fiecare, am mai sporovăit un pic și apoi ne-am băgat la somn. Fără burți pline până la refuz, fără ficatul rupt în două, fără oboseala specifică orelor târzii. Trebuie să mai facem asta, pisi, early dinner cu muzică blândă și cu plimbare sună foarte bine, cred că duminică te duc iar, să verific dacă mai au ciorbele alea senzaționale. O să le duc și zece cărți Străbunicii, să le dea clienților. 

Mai găsești, pe net, povești din epoca de aur a restaurantului și terasei Berbec. În anii 30, Ploieștiul era pentru România ce era New York-ul pentru Statele Unite. Motivul? Petrolul. Orașul era plin de rafinării, iar localurile din Ploiești de miliardarii vremurilor, români sau străini. La "Berbec" se lansa moda de către soţiile petroliştilor bogați. La "Berbec" cântau cele mai en vogue dizeuze și cele mai tari orchestre din România. Faimoasa Ioana Radu a cântat aici la petrecerea unui armator englez, goală, pe masă. Capșa? Casa Vernescu? Erau localuri cu ștaif, din Capitală, dar nu se comparau cu "Berbec", care era un fel de Fratelli.... Iar când nu veneau VIP-uri, magnetul era șeful localului, un moșulică simpatic, nea Ionică Moraru, care făcea adevărate demonstrații din aranjarea mesei, a platourilor, sau a pusului vinului în pahar, dar și aducând, pe brațe, până la 7 farfurii odată. Pe urmă a venit războiul... Deși rafinăriile erau hăt departe, spre sud, preacorecții de americani au făcut zob centrul Ploieștiului, inclusiv restaurantul. Noroc că spiritul Berbecului a rezistat. La fel, si hotelul care-l gazduieste azi, asa ca, în 1945, restaurantul a renăscut la parterul Hotelului Central și a redevenit o locație atât de faimoasă, încât i-a confiscat numele gazdei. Nu-i mai zicea nici dracu' "Hotel Central", ci "Hotel Berbec". Și-așa a rămas, până în 1990. Din motive care-mi scapă terasa a fost închisă după Revoluție.

sursa foto: www.republicaploiesti.net 

Noroc că s-a redeschis.... Am fost azi, acolo, după ce am văzut-o, de la etajul 4 al hotelului. Eram doi, rupți de foame...

Mi s-a părut senzațional modul în care terasa a fost reamenajată. Desi e mare, are vreo suta de locuri, au reusit s-o ascundă aproape complet străzii,, și s-o ferască astfel de zgomotul infernal al traficului din zonă. Așa că poți să stai liniștit, la doi pași de o aglomerație care nu mai există. E o liniște pe terasa aia ca în curtea maică-mii, din cartierul mărginaș în care am copilărit. Și e plin de flori.

Și tot, ca la mama acasă, am mâncat de ne-am lins pe degete! Ciorba de perișoare cu ardei și smântână e, de departe, cea mai bună mâncată anul ăsta, și am constatat că terasa Berbec e unul dintre puținele locuri unde oamenii nu se zgârcesc la perișoare. Nu râdeți, că e o boală de care suferă și cârciumile scumpe. Erau vreo șapte perișoare, în bolul ăla. Și nici bolul nu era mic.

Iar ciulamaua.... Cum să zic, ca să pricepeți? Era perfectă. Era sămoarăbibi. Amicul meu se ridicase și vorbea la telefon, mai spre stradă. În doar patru minute de când mi-a fost adusă, pe terasă se auzea doar sunetul furculiței cu care râcâiam farfuria, în încercarea a de a băga în gură și ultimile dâre de ciulama. Am regretat sincer că nu-mi mai permit să ling farfuria, ca atunci când eram mic, și m-am urât când am dat o picătură pe masă. Picătura aia era a mea!!!

M-am consolat gustând din ce și-a luat prietenul meu. Ciolan de porc cu varză călită. Altă chestie care făcea un blowjob papilelor mele... Perfect, din seria "băbăiatule!!!". Nervos că iar mă fac cât porcul dacă mai stăm acolo, am cerut nota. Și, după ce am primit-o, am cerut iar meniul, să mă uit la prețuri.

Mi se pare normal că o apă minerală e doar trei lei cincizeci, nu ca la McDonalds-ul de peste drum (fuck Mc!). Dar cum să coste, mă, doar 7 lei, minunea aia de ciorbă?! Cum să coste doar 12 o ciulama care mi-a plăcut atât de mult încât era s-o fut?! Cum să dai 13 lei pe varză cu ciolan de porc din seria băbăiatule!!!".?! Cum, mă, să fie partea mea, după ce am mănâncat până am zâmbit ca un retardat, doar vreo douăj' de lei?!

Am plecat. "Să veniți mâine seară, la meciul cu Elveția", îl aud din spate, pe ospătar. Nu vin. Până nu se termină campionatul de fotbal, nu mai ies seara in oraș. Nici nu-mi place fotbalul, nici nu vreau să mă întorc la jeanși mărimea 36, mi-e bine la 32. O să vin doar așa, în fugă, la prânz, să mai gust o tocană, sau pentru o varză băbăiatule!!!" doar a mea.... Amicul meu rămâne în urmă, să ia un număr de telefon și să-și aleagă o masă, iar eu casc gura pe pereți și mă prind care-i faza. Ospatarul nostru de azi avea 50-60 de ani și și-a făcut treaba impecabil, fără fițele specifice puștanilor cu muci în freză. Nici bucătăreasa aia genială nu e vreo blondă tânără, am văzut-o ieșind un pic, să ia aer. Pe terasa Berbec te duci înapoi în timp, cel mai tare local din istoria Ploieștiului, pe vremea când angajații unui local credeau ca niste fanatici in expresia "clientul nostru stăpânul nostru". Și e exact ca pe vremurile în care eu mergeam la grădiniță și mă culcam devreme, dar gașca lu' tata petrecea aici de minune cu bere Azuga, vin de Valea Călugărească și apă minerală Biborțeni, cu un radio pe masă, așteptând ca Ilie Dobre să strige "goooool"... 

Pe net, terasa Berbec e aici. Și v-o recomand cu căldură.

Cumva, am devenit un semi-gras. Nu mă întrebați cum, că nu mănânc mai mult decât anul trecut. Probabil mi-a încetinit metabolismul, chestie la care adaug spășit că am meșterit mai puțin de când a început povestea asta cu covid19. Și chiar dacă nu am luat proporții bobonetiene iar hainele încă mă încap, mă simt cam aiurea. Am mâinile și picioarele cam la fel, dar burta și fălcile s-au modificat. Dacă pui pe cineva să mă deseneze minimalist, o să iasă o formă bizară, ceva între o focă tânără și un hamster bătrân. Așa că de vreo lună am început să tai din alimente. Am renunțat la pâine cam de tot. Am renunțat la vin în timpul săptămânii. Evit carnea, chiar și din mâncare, dacă nu cumva vorbim de găina dintr-un pilaf, pentru care fac moarte de om, sau de o afumătură senzațională. Am o zi pe săptămână în care țin dieta vitei furajate, fac și mănânc toată ziua doar salată din legume verzi, (care-mi iese tot mai demențial). Sucuri oricum nu prea beam, bere - să-mi bag picioarele în ea, se știe, eu cred sincer că dacă bei bere nu reușești în viață, atât vei fi de ocupat să te beși, să râgâi și să te piși - una peste alta mănânc ceva mai corect, de ceva timp, iar burta a început să dea înapoi. Faza e că la câteva zile am o revoltă interioară. Gurmandul din mine, sectant, fanatic ca un userist, al Gustului de Porc, face scandal. Așa că am primit cu drag sfatul de la #tdfe: "răsplătește-te și răsfață-te cu ce-ți place , când și când, dar fii atent la cantități". Lucru pe care l-am făcut, sâmbătă seara, la Berbec. Restaurant Berbec, remember? Singurul local de la kilometrul zero al Ploieștiului. Cel mai vechi local al Ploieștiului. Singurul loc în care răsfăț se scrie cu litere de-alea complicate, pline de arabescuri, nu cu Arial Black, ca la celelalte. Un local despre care am mai scris, AICI și AICI și singurul local care apare de trei ori pe acest blog.

Conștientă că nu mi-e ușoar[ viața în perioada asta, ziua de sâmbătă a fost de treabă și mi-a dat o seară perfectă. Nici cald, nici frig, nici soare excesiv, nici vânt. O plăcere să stai în cămașă, pe o terasă plină de flori, în sunetul ăla specific de local bun. Iar răsfățul a început cu o discuție la un pahar de Principele Matei. Da, știu, la 240 de lei sticla e un vin prea scump. Dar e un vin perfect pentru răsfăț. E ca atunci când lucrezi la calculator, iar #tdfe trece pe lângă tine și te sărută pe ceafă. Ești treaz, lucid, încă ancorat în ziua/săptămîna pe care ai traverat-o, bei o gură, bei încă una și ușurel începi să rămâi fără task-uri, probleme, îngrijorări, de care se ocupă Principele. Vinul ăsta este tot ca o atingere adorabilă pe ceafă, dar asta se întâmplă la interior, sub piele, direct pe trunchiul cerebral. 

Cât timp am inițiat discuția cu principele, au venit prietenii noștri, rața și berbecuțul. Că așa ieșim noi, cu alte cupluri. Rața mea stătea cuminte pe o grămăjoară de varză, iar berbecuțul ei se alinta între niște cartofi făcuți la cuptor. Foarte de treabă și mișto amândoi, s-au potrivit la fix cu principele Matei, m-am bucurat mult să văd ce bine se înțeleg (paranteză: restaurantul Berbec oferă cea mai bună rață din Ploiești, așa cum face și cu saramura de pește, și cu ciorba de burtă, și cu o droaie de alte preparate). Neuitând de amenințarea bobonetelui din mine, m-am concentrat și mi-a reușit să nu mănânc tot, deși rața se întinsese prin toată farfuria și-mi șoptea "ia-mă toată, sunt a ta". M-a ajutat și principele, recunosc. Și terasa. Și doamna care m-a servit și care, din neatenție, mi-a zis de două ori "mamă", cum îmi ziceau mama și bunica, când încă le aveam.

Și am avut revelația că ăsta e principalul asset (scuze, sunt citit și de corporatiști) al restaurantului Berbec: faptul că aici mâncarea se potrivește cu oamenii care o fac și o servesc. Nu știu în câte localuri se discută cu tine la nivelul "Ți-a plăcut, mamă?". Știu sigur că în nici un alt local din Ploiești nu mai vine ospătarul să întrebe, la 5-10 minute, dacă mai ai nevoie de ceva. Să te întrebe dacă a fost bun, dacă vrei desert, să ajungi să te cerți cu el/ea pentru că vrea să-ți pună apă/vin în pahar iar tu ești genul care preferă să facă singur asta. E cu siguranță singurul loc în care ospătarii au peste 20 de ani de experiență, adică au experiență de-aia bună și manierele alea retro-impecabile de răsfățat clienții. Nu e un loc cu ospătărițe sexy și cu ospătari cu brațele pline de tatuaje. Dar cine și-i dorește pe ăștia, care îți aduc mâncarea cu gesturi apatice și apoi stau cu nasul în telefon, de trebuie să-i chemi pentru o altă sticlă, scrumieră, farfurie?

E atât de mișto la Berbec încât n-am nici un chef să scriu despre acest local, ca să nu mă trezesc acolo, când mă voi duce din nou, cu cine știe ce proști sonori, în bermude cu dungi, însoțiți de un copil educat prost care urlă printre mese pentru că tâmpita de mă-sa, soția tipului cu bermude de idiot, a citit pe net imediat după ce a terminat Capra cu Trei Iezi că trebuie să lași copilul să se exprime. E genul de local pe care l-aș cumpăra și l-aș închide marelui public. Serios, aș pune un bătrânel stilat la intrarea dinspre kilometrul zero al Ploieștiului care să ofere carduri de acces cuplurilor mișto pe care le vede pe stradă, spunându-le ceva de genul: "Stimate domn, permiteți-mi să-i ofer încântătoarei doamne care vă însoțește acest card de acces pe terasă. Avem o listă de vinuri excepționale, bucătarul nostru este mare mason în ot chiuzinul anilor 70-90, colegele mele vă vor aduce tot ce doriți cât se poate de rapid, iar dacă doriți să dansați vă asigurăm că bandul nostru știe diferența dintre un refren cântat și unul urlat. O seară extraordinară vă doresc și felicitări pentru alegerea făcută, se vede că vă face foarte fericit".

Trebuie să scriu, însă, despre acest local, pentru că vreau să existe în continuare. Știu sigur că între cei 50k de oameni care mă urmăresc pe net sunt și o droaie de oameni asemeni mie, care n-au fost încă la Restaurant Berbec. Și dacă nu pot cumpăra și transforma acest local după bunul meu plac, pot măcar să-l populez cu oameni de bună calitate. De-asta și adaug că, toată săptămâna asta, dacă comanzi ceva pe magazinul online al acestui blog, fie că vorbim despre pachetele de cărți, fie despre bijuteriile din argint, de pe blog și adaugi, la rubrica observații, numărul unui bon fiscal emis săptămâna asta la Restaurant Berbec, primești gratuit încă un set de cărți Tipul din Filme nu există, pe care să-l faci cadou, când vrei, unei tipe mișto.

Răsfăț plăcut tuturor (website, facebook, delivery).

Prin alte țări, o clădire-simbol e o mare chestie. E clădirea aia pe care o recunoști și dacă vezi doar două geamuri din ea, și dacă e făcută din turtă dulce, și dacă e abia schițată pe o bucată de lemn. New York avea turnurile gemene, Parisul avea Notre-Dame, Bucureștiul are Casa Presei (știu că e odios, dar e cea mai cunoscută clădire din capitala), Brașovul are Biserica Neagră... Din fericire, Ploieștiul are drept clădiri emblematice Hotel Central și Halele Centrale, ambele fiind opera unor (stră)bunici de-ai noștri. Înțelegeți, acum, de ce lansez colecția Străbunicii la Blues Cafe, acel local mic și cool, doldora de lucruri vechi, de la parterul Hotelului Central. 

Hotelul și-a dobândit faima sub numele "Berbec". A fost cel mai tare local din istoria orașului. Amplasat inițial undeva în spatele Palatului Administrativ de azi, restaurantul Berbec s-a mutat la parterul hotelului Central și i-a schimbat destinul. Brandul era atât de notoriu când au venit comuniștii la putere încât nu au avut curaj să-i schimbe numele în ceva idiot, de genul "Avântul Comunist", cum au făcut în alte orașe. Așa că au schimbat numele "Central" în "Berbec". Și a fost cu noroc. Pe timpul lui Ceaușescu, mii de străini s-au cazat, au mâncat, s-au îndrăgostit și s-au odihnit sub semnul Berbecului de pe firma. Revoluția din 89, cu schimbările și cu privatizările aferente, au dus complexul în patrimoniul privat, unde i-a fost schimbat numele înapoi în Hotel Central. Câțiva ani mai târziu, la butoane a venit un tip pe care-l știu de 20 de ani. Busy all day, conduce prudent hotelul asta în lumea digitală, unde un review nedrept pe tripadvisor îți poate strică previziunile privind încasările. Și îi merge bine, hotelul e full, notele de pe net sunt bune... Apropo, nu știu cât sunteți de conștienți că turismul a devenit prizonierul online-ului. Eu, de exemplu, nu dau două parale pe review-uri. Știu cât de ușor se pot comanda/plăti unele negative, știu cât de cretini pot fi unii clienți, știu cum se cumpără review-urile pozitive... Nu m-am dus și nici nu m-am mai dus în vreun hotel sau local abia după ce am citit review-uri pe net. Iar dacă nu mi-a plăcut într-un loc, am renunțat să mai calc pe acolo. Alții, însă, nu mai ies din casă până nu citesc așa ceva. 

La Blues Cafe, însă, cafeneaua unde ne vedem joi, 25 aprilie, mă duc periodic (nu atât de des cât aș vrea). Pentru că mă bagă în niște filme. Am un loc preferat, in colt, cu fața spre local. Imi iau o cafea si, cateodata, o "ora12" sau "amandina" (scuze, eu le incurc pe astea), care au fix gustul de cand eram eu mic. Stau acolo, ca un securist fara serviciu, și ma uit in jur. Dimineața, de exemplu, când bate soarele în jaluzelele alea orizontale (urasc jaluzele verticale), e o lumină înăuntru de nu-ți vine să crezi.

Și e foarte cool ca, in lumina aia, să auzi italiană la o masă, engleză la alta și doi oameni discutând cu niște hărtii în față. Dacă e ceva ce nu vezi niciodată în localul asta, sunt puștanii numeroși și sonori, gata să-și pună un film pe telefon cu sonorul la maxim. 

Seara, povestea se schimbă. Muzica din boxe e veche de cel puțin 30 de ani, adică e bună. Vezi perechi care se sărută, auzi pahare ciocnindu-se, iar tumultul intersecției de afară schimbă lumina din cafenea la fiecare 10 secunde. Poți știi dacă e o perioada aglomerată a anului sau una în care sunt toți plecați din oraș doar uitându-te la umbrele de pe pereți. Câteodată se mai așează cineva la pian, și toată lumea tace, ascultând. Rar, foarte rar, auzi discuții sonore, tipice consumului excesiv de alcool. Cumva, localul asta și-a selectat clienții dintre cei care savurează o băutură, nu zece.

Apropo: joi, sa va uitati pe pian. O mica colectie de imagini vechi si rare cu Berbecul de alta data va asteapta. 

Și cu toate lucrurile alea vechi de pe pereți, nu ai cum să nu te gândești la ce se întâmplă aici pe vremea când comunismul era doar o ciudățenie, iar locul era înțesat de petroliști milionari, afară erau parcate nu doar Rolls-uri, ci rarități că Officine Meccaniche, pe mese cânta goală Ioana Radu, femei superbe își etalau bijuteriile somptuoase iar jurnaliștii de modă stăteau la ușa să vadă ce amantă mai dă tonul la cine știe ce noutate vestimentară, despre care scria presa pariziană. Am mai scris-o o dată: la Bucureșți făceau figuri politicienii bogați și familiile nobile. Șmecherii cu bani adevărați, nu doar cu reputația unor tipi bogați, erau la Ploiești. Sigur, Casa Vernescu sau Capșa erau niște locuri foarte cool, dar Nuba, Fratelli și Loft-ul acelor vremuri era Berbecul. 

Să nu uit: la lansarea de joi, 25 aprilie, ora 18.00, pe lângă primele cărți din colecția Străbunicii, va așteaptă vouchere cu care va puteți cumpără megapantofii de la Giesswein, bijuterii etnice de la SalbaMariei, dietele-minune de la ZenDiet, mega-cursurile de la Clever Children, obiecte de artă de la Galeria Alexandra's și, nu în ultimul rând, momente magice la Blues Cafe, cel mai frumos loc vechi al Ploieștiului.

Să ne vedem cu bine.