De fiecare data era la fel: Bruce Willis, Van Damme sau Jason Statham intrau intr-un restaurant chinezesc, iesea cu bataie, cel rau fugea prin spate, astia il fugareau printre oale murdare, mormane de gunoi alimentar, bucatari jegosi. Adaugati si ca am citit o data ca in China se mananca orice traieste cu spinarea la soare, si intelegeti de ce n-am intrat NICIODATA intr-un restaurant chinezesc.

 Asta pana m-au chemat unii, la o discutie, la Dim Sum, restaurantul chinesc din Ploiesti, cartierul Albert. M-am dus, convins ca singurul lucru pe care o sa-l comand o sa fie o scrumiera. Asa am si facut,  dar am descoperit ca localul nu e cum credeam eu. Nu e deloc jegos, ba chiar din contra. N-a iesit din spate nici un chinez, fara dinti, sa arunce in strada o galeata cu laturi. N-am vazut nici un caine intrand, intr-un sac, pe usa bucatariei. E un local foarte foarte ... normal si misto. O fi chinezesc stilul de mobilare-iluminat, dar mie mi se pare minimalist, lucru care-mi place la nebunie. Asa ca am luat decizia  nebuneasca de a reveni, ocazie cu care am si mancat ceva. 

 Ce-am constatat? Pai, ca nu mint cand spun ca am un stomac de taran dintr-un film cu foamete. Am comandat pui picant, cred, pe care l-am primit facut bucati, intr-un sos cu niste legume. Bun si puiul, bune si legumele. N-am inteles de ce mi s-a adus si un kil de orez langa pui, e de departe cea mai mare garnitura care mi s-a servit vreodata. Si nici n-am inteles care e faza cu sosul de soia: se bea? se pune peste orez? se pune peste pui?

 Comeseanul meu a ales pui in cinci culori, pe care l-a mancat fara comentarii, catalogandu-l ca fiind excelent. E un judecator impartial, pentru ca are 9 ani si n-a vazut filmele care mi-au distorsionat mie perceptia despre o cultura culinara care a cucerit planeta. 

 Asa ca nota finala pentru Dim Sum sare de 9. Probabil ca n-o sa mananc mai nimic acolo in afara de preparate pe baza de pui si porc, dar imi place pentru ca e genul de local in care te poti duce pentru o experienta care n-are nimic de-a face cu restul localurilor din Ploiesti, e un loc excelent de discutat afaceri si nici nu te doare inima cand platesti: masa platita de mine, cu 2 x doua feluri de mancare si vreo trei bauturi racoritoare, a costat vreo 70 de lei, cu tot cu bacsis.

 Iar azi trebuia sa iau ceva de la Dim Sum, la pachet, si am uitat. Scuze, iau maine. 

La McDonald's sa nu cumva sa ceri o cafea normala. Esti prost: cafeaua mica e cea normala. Stiind asta, cum crezi ca se numeste cafeaua mare? Esti prost din nou: mare. Iar acel espresso, servit la paharele mici, nu e cafea. E esspreso, retardatule.

In stanga: vreo doua sute de persoane, inghesuindu-se la 10 case de marcat. In dreapta; inca vreo 10 case de marcat fara operatori. Multumesc din inima managementului Carrefour Ploiesti, pentru ca mi-a oferit sansa de a discuta 30 de minute cu M, la coada, in picioare. Eu dupa o zi de alergatura, ea dupa o zi de ore.

Ce pula mea, ar fi fost de cacat sa stam pe undeva, relaxati, la o prajitura....

Am fotofobie, cred. Daca n-am ochelari de soare cand conduc, ajung la destinatie in stare proasta, iar seara ma ustura ochii destul de tare. Ca urmare, incerc sa am tot timpul ochelari de soare. 

Din pacate, cand mi-i rupe M (cred c-a facut-o de 20 de ori pana acum), sunt nevoit sa-mi iau, din orice benzinarie, orice cacat de ochelari de soare. Doua'jdelei, treij'delei, nou'spe lei, care tin maaaaxim trei zile. Ultimilor, luati de la Leonardo-Carrefour, le-a cazut o lentila asa, aiurea. Cand m-am aplecat s-o iau de jos, mi-au cazut si ochelarii de pe nas, si s-a rupt rama. Sa ma fut....

Asa ca, periodic, uit de faptul ca M o sa-mi rupa din nou ochelarii si-mi caut ochelari de soare buni. Cand zic buni, zic Polaroid. Se prea poate ca si alte firme sa fac ochelari de soare autentici, dar marca asta nu m-a dezamagit niciodata. Asa ca o caut, cu indarjire.

Saptamana trecuta cred ca am probat 100 de perechi de ochelari de soare. O parte erau Polaroid, dar erau fie d'aia uriasi, care tin de cald, cum poarta femeile batute, fie d'aia cu o bara deasupra cu cu lentila in forma de "sunt trist", cum poarta toti microcefalii (paranteza, sa nu uit: ati observat ca un dobitoc, cu cat are capul mai mic, cu atat poarta ochelari mai mari?). N-am gasit, in tot orasul, ochelarii mei preferati Polaroid: cu lentile mici, cat am eu orbitele, ca nu tin sa-mi fac umbra la pometi, usor curbati si fara nici o sarma in plus sa fie trendy. 

Ciuciu! O doamna m-a si certat ca neg valorile modei anului 2012 la ochelari de soare. (Alta paranteza: ce pula mea se poate schimba, de la un an la altul, la ochelarii de soare, cat sa reprezinte, noile loturi, un curent nou, un set nou de valori estetice? Sunteti cretini?!)

Frate, si ieri, dupa ce m-am tuns, mi-am adus aminte ca farmaciile Sensiblu vindeau, intr-o perioada, ochelari de soare. Intru la cea de langa Lumea Mobilei, la trecerea de pietoni si pun, timid, intrebarea care ma racaia. Evident ca am nimerit in plin o prezentare exhaustiva a unui irigator, dar ce mai conteaza cand raspunsul a fost: 'Parca mai avem in spate". Si vine o tipa, manca-i-as meseria ei, cu o cutie cu minim 50 de perechi de ochelari POLAROID. Toti! A durat inca cinci minute sa-mi gasesc perechea dorita, turnata parca dupa capul meu. 

Si asta n-a fost tot. Ochelarii erau la reducere 50%, asa ca au costat doar 80 de lei. Pesemne, erau din colectiile 2011 si 2010... Intreb, la final: "De ce nu-i tineti in farmacie, ca uite, aveti modele care nu se mai gasesc pe piata?". "N-avem stativ", a venit raspunsul.

Asa ca, de ieri, ma intreb: ce fac, frate, sensiblu-istii din Bucresti cu stativele de ochelari? 

Cat de greu o fi sa introduci intr-o hotarare de consiliu local fraza "taximetristii sunt obligati sa-si deszapezeasca statiile"?

Sau sa-i amendati si acum, chiar daca fraza lipseste, pentru ca blocheaza traficul cu tupeu?

Nu e greu deloc. Sigur, primaria aia e plina, mai ales la serviciul Mobilitate, de de vanduti pe doi lei patronilor de la Index, Lodias, Galaxy, etc. Sunti presurile pe care se sterg ei cand s-au murdarit de cacat pe talpi. 

Stiu exact sentimentul pe care il are un om cand copilul lui e pe un pat de spital. Stiu ce hau imens ti se face in stomac cand copilul trece, pe un hol, prin fata ta, inert, pe un pat cu rotile. Sentimentul de panica pe care l-am trait eu era insa unul controlat: operatia era programata, platisem o groaza de bani, aveam pile tari, si eram in cel mai bun spital din Romania, la cel mai bun medic de profil, mana dreapta a lui Pesamosca.

 Un lucru tot s-a intamplat: din 30 iunie 2011, nu-mi mai place sa scriu povestile din spitale. Prefer sa incerc sa le rezolv.

 Luni, 26 martie. Un amic ma suna, pe 10 seara, ca alt amic de-al lui are o problema cu copilul, la Spitalul de Pediatrie din Ploiesti. Operatie banala de apendicita, dar copilul ramane cu un picior paralizat. Medicii raspund obraznic parintilor, refuzandu-le accesul la informatii si transferul spre alt spital. Se discuta despre ghips (ca sa mascheze problema, probabil), si o asistenta intreaba: "dar nu cumva copilul era asa, olog, dinainte, si nu vreti sa spuneti?!".

 Raman fara aer. De parca te-ai duce cu copilul la spital cum te duci cu Oltcitul la service, spunand, la plecare, ca inainte aveai bujii noi si cineva ti-a schimbat oglinda. Amicul imi cere sa scriu despre caz, poate se rezolva. Ce sa scriu? Pana scriu, pana se intampla ceva, soarta pustiului se putea pecetlui intr-un mod dramatic, si-mi aduc aminte de M, pe patul ala de spital...

 Cer un ragaz de 10 minute si-mi sun doua prietene din Bucuresti, carora le cer mobilul lui Raed Arafat. Il primesc si-l sun. Ce poate sa-mi zica? Ca l-am deranjat? Aia e! Las' sa raman eu in istorie, ca ala care l-a deranjat pe Arafat....

 Telefonul suna, si mi se raspunde. "Raed Arafat?", intreb eu, ca un cretin. "Da". Spun poezia: jurnalist, am aflat ca, situatia pare grava, medicii incearca sa-si musamalizeze prostia. Arafat: "Nu sunt in tara" (baga-mi-as pula, acum se scuza, sa vezi!) dar (stai ca poate poate...) o sa vorbesc la centrul de transfer. Dati-mi un sms cu datele copilului". Pac, inchide telefonul. 

 Dau sms-ul. Si stau. Mai vorbesc cu prietenul meu, ii spun ce-am facut, asta nu ma crede, eu insist ca nu sunt baut, imi vad de ale mele, imi pun in cap sa ma duc dimineata la spital. 11.40, inca putin si se face miezul noptii, cand suna telefonul. Ma uit pe afisaj: Raed Arafat...

 "Am vorbit la minister, s-a vorbit si la spitalul din Ploiesti, medicii spun altceva, important e ca pacientul e stabil, asa ca actionam dimineata". 

 Imi sun din nou amicul, asta suna parintii, toata lumea isi ia doza de speranta. Ma culc fericit.

 Si ma scol in vesti proaste. La 7.30 dimineata, medicii de la Spitalul de Pediatrie Ploiesti incearca sa convinga parintii sa-si ia copilul acasa, desi acesta are un picior paralizat. Parintii refuza, cer transfer la un spital din Capitala, dar medicii refuza la randul lor si ameninta ca "va punem copilul in brate, fara acte, fara nimic". 

 Am o urgenta marti dimineata, nu pot face nimic pana la 8.30, cand aflu noutatile: dupa ce s-a aflat de cine s-a interesat de copil, acesta a fost transferat la alt medic, pe alt tratament. Medicii au intrebat, veninos, parintii: "de ce ati sunat la Minister, chiar vreti sa inchideti spitalul asta?", dar si-au facut treaba by the book.

 Miercuri, copilul e mai bine: poate misca piciorul din sold, mai are doar un usor blocaj al genunchiului, iar noul medic nu are nimic din aroganta si relaxarea primului. Parintii sunt fericiti, iar eu ma chinui de la pranz sa incropesc un sms misto de multumire pentru Raed Arafat. Nu-l mai sun, las linia liberă, pentru alt roman disperat...

publicitate

kentul rosu nanotek s-a transformat in kent negru nanotek, cu dungi gri sau albastre, iar dunga albastra e cea mai tare, dar orice doua pachete de kent nanotek ai cumpara, primesti o bricheta. vreti? luati doua pachete rosii, ca sunt din stocurile vechi, da' stati linistit, e kent negru nanotek cu dunga albastra, cel mai tare, sase.

Apasa pe coperta oricarei din cartile de mai jos si cumpar-o, daca vrei:

   

Uite si niste Pachete-Cadou pentru viitoare babe, numa' bune de dat de Florii si Pasti: 

pachetul 1, dedicat celor care au deja unele din cartile mele - link

pachetul 2, dedicat celor nu au auzit inca de seria "Tipul din filme..." link

pachetul 3, dedicat celor care nici n-au auzit vreodata de mine: link

A bagat la Zara hanorace, la 360 de lei bucata. Am intrebat ce marca e telefonul inclus in pret, si tipa aia s-a facut ca nu pricepe...

Nu-mi plac hainele de la Zara, sunt usor gay pentru gustul meu, si nu foarte rezistente. Dar aici nu discutam despre model. Vorbim despre un hanorac obisnuit. E facut in China. Materialul e d-ala de pantaloni de casa, pe care-i cumperi din orice jeg de magazin cu 30 de lei. Si la pantaloni intra mai mult material decat la hanorac....

La H&M, un hanorac similar e 60 de lei. Si fac profit la banii astia, nu e ca si cum s-ar pacali...

De fapt, cred ca problema e la noi. Cumva, suntem atat de goi pe dinauntru incat am ajuns sa dam 10 dolari pe un hanorac si 90 de dolari pe eticheta lui. 

cine vrea cartile mele cu autograf sa si le ia de aici:

   

Pachete-Cadou, numa' bune de dat tipelor misto de Dragobete, 1 Martie si 8 Martie. 

Am zis-o la tv si luni, si marti, si miercuri si azi: daca vor ca Volosevici sa mai valoreze doi bani, pedelistii ar trebui sa puna mana pe lopeti si sa-l ajute. Si uite ce primesc acu'o juma de ora: "Partidul Democrat Liberal Ploiesti se ralieaza actiunii Primariei Municipiului Ploiesti si participa la dezapezire. Locul de pornire va fi la azi, 16.02.2012 Str. General Vasile Milea - Bloc 7 etaje , orele 21:00."

Cu alte cuvinte, sunt cel mai bun consultant politic al PDL Ploiesti, si nici macar nu sunt platit pentru asta....