bogdan stoica

cum știi că te afli într-un local mișto: după scări

DaVinci #cutelefonul DaVinci #cutelefonul

Peste 15.000 de oameni au citit povestea paharului de Pepsi care costă 14 lei. O parte dintre ei au fost de acord cu mine că unii exagerează cu prețurile la unele produse. N-au fost însă puțini nici cei care mi-au explicat că faza cu prețul de porc la un nenorocit de suc e "o strategie de vânzări", să nu se umple, vezi Doamne, cârciuma aia cu homeleși care put și se încălzesc pe doi lei. Cel mai haios comentariu: "nu pot să cred că dumneata, un antreprenor, ai putut să dai share la această postare!", l-a certat un patronache pe alt patronache. Voia să spună că dacă nu pui un adaos uriaș, n-ai cum să supraviețuiești, iar eu, consumatorul nemulțumit de preț, sunt un dușman al mediului de afaceri! Omul uită însă un aspect: e plin Bucureștiul de locuri mișto în care pizza costă 20 de lei, nu 44, și sucul 5-6, nu 14 lei. Și nu doar Bucureștiul: România este țara unde poți să mănânci bine, cu bani puțini, în localuri care arată grozav.

Și la Ploiești sunt o droaie de restaurante de-astea, iar cel mai popular este lanțul DaVinci, format din trei localuri. Mă rog, dacă îl compar cu La Plăcinte sau cu McDonald's, DaVinci e lănțic, nu lanț. Dar e un business local serios, cu o sută de angajați, adică mai mult decât au și McDonald's, și LaPlăcinte, la un loc, în oraș. Mai e deținut și de o femeie... Tipa din dreapta. Iulia Coadă. 

 

A debutat în HoReCa la fel ca mulți alții: luând o țeapă. "Visam de mult la un local al meu și, la un târg, m-a fraierit un italian care vindea, chipurile, o franciză de restaurant. Am făcut tot ce mi-a zis, vindeam mobilier Neoset pe vremea aia și am golit de mobilă spațiul, așteptând să vină italianul cu dotările. N-a venit. Când m-am prins că e țeapă, era prea târziu să dau înapoi. Am luat un credit de la bancă și, împreună cu vărul meu, am făcut un restaurant cum ne-am priceput. De fapt, nu ne-am pricepuț, țin minte că de banii luați de la bancă am putut cumpăra puține lucruri, unele foarte proaste, printre care și un aragaz pe care nu reușeai să fierbi nimic. Ajunsesem să fierbem lasagna la ibric! Noroc că am cunoscut, prin cineva, un portughez, de la care am învățat pe bune cum se face și cum se conduce un restaurant. Omul ăsta venea la muncă la costum, dar ori de câte ori era nevoie, dădea sacoul jos și făcea orice. M-am luat după el, după sfaturile lui, și mi-a mers bine. Eu fac meniul știu să-l gătesc pe tot, iar când sunt multe comenzi muncesc cot la cot cu toată echipa. Chestia asta, de exemplu personal, contează, mai ales când ai o sută de angajați". 

 

"Localul meu preferat? Ăsta, din cartierul Albert, DaVinci-3 este facut de mine, are amprentele mele pe el de la prima cărămidă până la ultimul obiect decorativ. Cel mai drag îmi este însă DaVinci-1, cel de la Caraiman, care este puiul meu și sufletul poveștii DaVinci, și la care nu aș renunța niciodată! Cel mic ne-a facut mari. El și un Tico, prima mea mașină, cu care mergeam după marfă dimineața și cu care livram pizza până seara târziu. Țin minte că erau șocați oamenii, pe vremea aia, când vedeau că la livrări e o femeie...".

 

"Au fost și momente în care m-am gândit să vând afacerea, mai ales de cand o am pe Sofia Maria...

... ca să mă liniștesc. Poate că uneori, când vrei să-ți tragi sufletul, trebuie să vinzi afacerea și să arunci o privire în urma ta. Dar n-am cum, deocamdată. E ca și când ai crește un copil pâna la vârsta de 11 ani și apoi îi dai drumul în lume, de unul singur, ori nu pot suporta acest gând. Dar, știi cum e, niciodată să nu spui niciodată.. Deocamdată, mi-ar plăcea să ofer consultanță pentru deschiderea unui restaurant, deși probabil că n-aș face-o în Ploiești, nu vreau să-i spun secretele mele unui tip care poate deschide un restaurant chiar peste drum. Sau să fac o franciză din brandul DaVinci..."

[deschid paranteza] Eu și Iulia nu bem aceleași vinuri și nu avem același anturaj. Pe vremea când ea creștea businessul ăsta, eu scriam la ziar, iar patronii de cârciumi se tem de jurnaliști. Adăugați zvonistica specifică orașelor de provincie, reputația mea care a oscilat între un șpăgar nenorocit și un nenorocit care, râzând, te face de comandă, inevitabilele apariții în presă ale restaurantelor DaVinci (știrile cu restaurantele cunoscute sunt mai citite, iar dacă vrei să prinzi un politician cu vreo pizdă de gât, fix în astea trebuie să te duci) și o să înțelegeți cum de nu ne-am împrietenit noi doi, deși ne știm de mult. În secret, că n-aveam de ce să-i zic așa ceva, am fost tot timpul impresionat că a reușit să mențină afacerea asta atâta amar de vreme. Sincer, nu știu câte alte restaurante din România au o vechime de 11 ani. [inchid paranteza]

După ce am povestit un pic cu ea, m-am dat mai hacana, să mănânc. Să văd cum pizda mă-sii reușește femeia asta să umple zilnic trei cârciumi cu oameni care revin, și revin, și revin... 

DaVinci-3 nu e locul meu preferat de luat masa ziua, eu mișun mai mult prin centrul orașului, dar am o droaie de amici și cunoștințe care vin frecvent aici. De la ei știu că e cel mai plin dintre restaurantele din zona aia a Ploieștiului, aproape indiferent de ora sau ziua la care te duci. Marți, la prânz, când am ajuns acolo, mai erau doar patru mese libere. M-am așezat la cea mică, din colț, și am comandat, exact ca la scumpetea aia de cârciumă din București, pizza, cola și cafea. Și să vezi chestie...

 

La DaVinci, pizza nu costă decât jumătate din prețul pe care l-am plătit la București. Sigur, asta știți deja, nu e singurul loc din Ro unde se întâmplă asta și mă îndoiesc că 90% din cititorii mei plătesc mai mult de 20-25 de lei pe o pizza. Din meniu am aflat că Iulia reușește să ducă prețul și mai jos de atât:

 

Pizza la zece lei e o ofertă care e valabilă doar marțea și joia. Mă îndoiesc că o vinde în pierdere la fel de tare cum mă îndoiesc că are vreo marjă de profit semnificativă la oferta asta. E ceva gen tanda pe manda mai mult ca sigur, și există probabil pentru că marțea și joia sunt zile cu încasări mai mici. Așa modestă cum e ca profit, oferta îi menține însă, cu succes, cota de piață (DaVinci vinde zilnic, la domiciliu, între două și trei sute de pizza, plus alte feluri de mâncare, cu tot cu oamenii care vin în restaurantele ei, Iulia are zeci de mii de clienți lunar). N-am comandat pizza DaVinci, ci Inverno, din două motive. Primul: Iulia spune că Inverno a fost prima pizza din ofertă, când a deschis primul restaurant, acum 11 ani. Al doilea motiv: pe cât de tare urăsc ciupercile în pat, în mâncare le vânez ca un psihopat. Și Inverno e doldora de ciuperci. Uitați-vă și la sosul de roșii, vă rog...

 

Pepsi n-aveau, așa că am luat Coca-cola. Cafeaua - un Bristot - s-a dovedit a fi, la fel ca la Bucu, rezonabilă. Când am terminat de mâncat, curios la maxim, am cerut nota. Omul care se ocupa de mine avea însă o întrebare: "Nu vreți și tortul casei? Acum l-am scos...". Ce credeți, am vrut?

 

N-am putut să termin felioiul ăla de tort, așa că mi-am luat cafeaua și-am ieșit la fumat. Relaxat, doar în pulover, că la DaVinci au lămpi cu infraroșii la locul de fumat. Pula mea, puteam să și mănânc acolo...

 

M-am întors să achit și, șmaf!, două șocuri. Primul șoc: nota de plată. 21 de lei pizza. 5 lei cola. 5 lei cafeaua. La cârciuma aia din București am plătit de trei ori mai mult pe fix aceleași chestii, fără să fi fost mai bune. Deci se poate....

 

Al doilea șoc: n-aveam bani la mine!!! 

Da, atât sunt de prost. După ce m-am ciondănit cu Răzvan, tipul care m-a servit, care nu voia să-mi ia banii văzând că am stat de vorbă cu șefa, și am insistat să primesc nota de plată, eram în situația Monicăi Columbeanu, atunci când și-a pus poșeta proaspăt cumpărată pe cap, crezând că-i pălărie... Și asta pentru că plecasem de-acasă ca o floricică imbecilă, fără geacă, iar banii erau în ea. Am tulit-o acasă, am luat banii și m-am întors. Când să plec, am remarcat scările și le-am făcut o poză. Știți de ce? Pentru că o scară spune povestea locului unde te afli. De aproape zece ani am "biroul" în rucsac, iar rucsacul e mereu acolo unde sunt eu. Altfel spus, n-am avut un sediu niciodată, am întâlnirile doar prin localuri și merg zilnic în două-trei (marți am mers în cinci), le știu pe toate ca pe buzunarul meu. Vă rog să mă credeți pe cuvânt că în cârciumile de căcat scările nu sunt uzate

 

Pentru că-mi plac scările de la DaVinci, uzate de zeci de mii de oameni, pe 1 Decembrie, de Ziua României, primii zece clienți care comandă ceva pentru acasă de la Iulia vor primi, o dată cu mâncarea, și cartea Tipul din filme nu există cu autograf. Am mai scris-o, o repet și acum: patriotismul nu este doar despre țară, ci și despre orașul tău, despre brandurile lui, despre oamenii care le-au făcut, despre joburile create aici, și, în final, despre banii pe care, dacă ni-i vom cheltui între noi, ăștia, din același oraș, vor genera bine pentru toți. În fiecare oraș din România există un business care crește local și generează prosperitate locală. Trebuie doar să-l găsești. 

Iulia e aici, iar DaVinci e aici. Have fun.

Read 21501 times
www.bogdanstoica.ro
M-a pus google să colectez cookies, deși nu știu ce-s alea și nici dacă am pe unde să le depozitez. apasă și tu "ok" că altfel nu știu ce se întâmplă.