bogdan stoica

Tuesday, 20 December 2016 07:39

crăciunul lui kusturica

Vine Crăciunul. E plin tv-ul de reclame la interioare calde și luminoase, sunt pline magazinele de bunătăți, e plin netul de urări și radioul din mașină de colinde. Dar și orașul e plin, din păcate. E plin cu oameni care folosesc trompete, vuvuzele, tobe, sunt îmbrăcați în zdrențe colorate și urlă diverse chestii din care nu înțelegi nimic. Cică "păstrează tradițiile". De dimineața până seara, orașul răsună de zgomotele lor. Stau la etajul opt, dar parcă stau la parter. Am stat într-o intersecție cât să fumez o țigară după ce un grup d-ăsta a încurcat traficul. A trebuit să ameninț cu bătaia un "urs" ca să se care de lângă mine cu mirosul lui cu tot.

Îmi pare rău, dar astea nu-s tradițiile mele. La bunici, care erau Dealeri Autorizați de Tradiții Românești, nu vedeam asemenea mizerii. Urările erau melodioase și inteligibile, colindătorii tematici erau curați, costumați impecabil și nu cerșeau băutură și țigări. Oamenii le ieșeau în cale zâmbind, nu-ți forțau cetele poarta sau ușa. 

Să trăiești, fix înainte de Crăciun, când ar trebui să te încarci pozitiv, într-o asemenea mizerie, nu e o tradiție. E doar falimentul unui oraș lăsat pradă oricăror cretini. Măine, dacă mă îmbrac în girafă și behăi pe străzi, mă ia poliția locală de nu mă văd. Dacă o fac, însă, de Ziua Internațională A Animalelor Sălbatice Ținute În Captivitate, am toate șansele să perturb traficul și viața oamenilor fără să fiu oprit de nimeni. Pentru că așa e orânduit orașul meu: prost. Va trebui să aștept ca o gașcă de-asta de urători să violeze o femeie, pentru ca accesul lor în oraș să fie limitat sau controlat. Până atunci, să faci Crăciunul într-un oraș mare din România va însemna doar să trăiești într-un film de Kusturica.

poza e făcută cu telefonul

 

Mai mare decât cel de la Afi Palace Ploiești. Mai mare și decât cel de la Ploiești Shopping City. Are aproape două mii de metri pătrați, adică adio înghesuială inclusiv de Paște și de Crăciun. Șiiiii, cel mai important lucru despre noul H&M Ploiești: e în centru! Adică nu mai trebuie să mă urc în mașină și să conduc douăj'de minute, adio semafoare cretine și nervi, adio căutat loc de parcare ca oligofrenul. E cole'șa, în buricul târgului, la Winmarkt (corpul fostelor Galerii Comerciale), și are trei intrări, din care una exterioară.

 

Bineînțeles că a fost coadă la ușă. Pana mea, e în centrul orașului, a fost suficient să se dea drumul la muzică.. Nu cu bătaie, urlete și îmbrânceli, ca la tigăi, că publicul H&M e ceva mai ok...

 

Avantajul unui magazin mare: tot puhoiul ăla de oameni a intrat fără probleme.

 

M-aș fi dus și neinvitat la inaugurarea de azi, pentru că H&M e cea mai populară etichetă din șifonierul meu. Am jeanși, tricouri, boxeri, cămăși, o geacă, pulovere, cred că și o pereche de pantofi. H&M este magazinul în care ajung cel mai des. Am dat sos pe cămașă, la masa de prânz, și mai am întâlniri după? Fug la H&M. Am rupt tricoul într-un gard pe care m-am cățărat să fac o poză? Fug la H&M. Am cărat niște mobile vechi, sunt murdar ca porcul și mă sună clientul să ne vedem urgent? Mă duc și mă schimb cu totul în H&M, pentru că prețurile sunt extrem de convenabile, dar și pentru că hainele lor n-au fără culori stridente, n-au brandul la vedere, n-au croieli fistichii. Și cum eu am mai toate întâlnirile prin centrul orașului, ghiciți la care H&M o să mă duc cel mai des. 

Iar servirea din magazinele H&M e mereu o plăcere. Nici măcar o dată n-am fost lăsat între rafturi fără un răspuns și niciodată n-am fost întâmpinat de vreo casieră botoasă, fără chef. Ăștia de H&M zâmbesc de bună voie.

 

M-aș mai fi dus la inaugurarea de azi dintr-un motiv. E o plăcere vinovată, recunosc. Frate, mie chiar îmi place cum deschid ăștia magazinele! Cu echipa care dansează la ușă, cu muzică tare... N-ai cum să rămâi inert emoțional la așa ceva, pe bune. Azi a fost a patra inaugurare H&M la care a ajung și a doua la care m-am dus cu Nikonul.

 

Brieful de presă sună așa: H&M a deschis pe 24 noiembrie un magazin în Winmarkt Ploieşti, al treilea din oraș, al șaselea dintr-un centru Winmarkt și al 51-lea din România. Magazinul are aproximativ 2.000 mp, pe două etaje. Joi, 24 noiembrie, primii 50 de clienți au primit carduri de cumpăraturi de 50 de lei și s-au facut reduceri de 20% la cumpărăturile de peste 100 de lei. Între 25 și 27 noiembrie, H&M deruleaza campania Black Friday: 20% reducere pentru toate produsele la preţ întreg. Linkuri: www.winmarkt.ro / www.hm.com/ro / www.facebook.com/winmarkt.ploiesti 

 

Ca de obicei, mi-am cumpărat ceva ce în altă parte m-ar fi costat de 3-5 ori mai mult: mănuși foto. Nu poți să simți, cum trebuie, butoanele unui dslr, cu mănușile obișnuite, iar astea decupate și cu protecție atașată costă cam o sută de lei pe site-urile dedicate fotografiei. Știți cât m-au costat astea de la H&M? Douăzeci de lei. Le-am testat deja, sunt comode și nu se vor lăbărța prea curând. A durat fix cinci minute să le cumpăr și mă simt foarte bine că n-a mai trebuit să mă duc la vreun mall de la marginea orașului pentru asta. 

 

Am pus A I C I  pozele făcute azi, la H&M Winmarkt Ploiești. Have fun, dacă te găsești în ele. 

Peste 15.000 de oameni au citit povestea paharului de Pepsi care costă 14 lei. O parte dintre ei au fost de acord cu mine că unii exagerează cu prețurile la unele produse. N-au fost însă puțini nici cei care mi-au explicat că faza cu prețul de porc la un nenorocit de suc e "o strategie de vânzări", să nu se umple, vezi Doamne, cârciuma aia cu homeleși care put și se încălzesc pe doi lei. Cel mai haios comentariu: "nu pot să cred că dumneata, un antreprenor, ai putut să dai share la această postare!", l-a certat un patronache pe alt patronache. Voia să spună că dacă nu pui un adaos uriaș, n-ai cum să supraviețuiești, iar eu, consumatorul nemulțumit de preț, sunt un dușman al mediului de afaceri! Omul uită însă un aspect: e plin Bucureștiul de locuri mișto în care pizza costă 20 de lei, nu 44, și sucul 5-6, nu 14 lei. Și nu doar Bucureștiul: România este țara unde poți să mănânci bine, cu bani puțini, în localuri care arată grozav.

Și la Ploiești sunt o droaie de restaurante de-astea, iar cel mai popular este lanțul DaVinci, format din trei localuri. Mă rog, dacă îl compar cu La Plăcinte sau cu McDonald's, DaVinci e lănțic, nu lanț. Dar e un business local serios, cu o sută de angajați, adică mai mult decât au și McDonald's, și LaPlăcinte, la un loc, în oraș. Mai e deținut și de o femeie... Tipa din dreapta. Iulia Coadă. 

 

A debutat în HoReCa la fel ca mulți alții: luând o țeapă. "Visam de mult la un local al meu și, la un târg, m-a fraierit un italian care vindea, chipurile, o franciză de restaurant. Am făcut tot ce mi-a zis, vindeam mobilier Neoset pe vremea aia și am golit de mobilă spațiul, așteptând să vină italianul cu dotările. N-a venit. Când m-am prins că e țeapă, era prea târziu să dau înapoi. Am luat un credit de la bancă și, împreună cu vărul meu, am făcut un restaurant cum ne-am priceput. De fapt, nu ne-am pricepuț, țin minte că de banii luați de la bancă am putut cumpăra puține lucruri, unele foarte proaste, printre care și un aragaz pe care nu reușeai să fierbi nimic. Ajunsesem să fierbem lasagna la ibric! Noroc că am cunoscut, prin cineva, un portughez, de la care am învățat pe bune cum se face și cum se conduce un restaurant. Omul ăsta venea la muncă la costum, dar ori de câte ori era nevoie, dădea sacoul jos și făcea orice. M-am luat după el, după sfaturile lui, și mi-a mers bine. Eu fac meniul știu să-l gătesc pe tot, iar când sunt multe comenzi muncesc cot la cot cu toată echipa. Chestia asta, de exemplu personal, contează, mai ales când ai o sută de angajați". 

 

"Localul meu preferat? Ăsta, din cartierul Albert, DaVinci-3 este facut de mine, are amprentele mele pe el de la prima cărămidă până la ultimul obiect decorativ. Cel mai drag îmi este însă DaVinci-1, cel de la Caraiman, care este puiul meu și sufletul poveștii DaVinci, și la care nu aș renunța niciodată! Cel mic ne-a facut mari. El și un Tico, prima mea mașină, cu care mergeam după marfă dimineața și cu care livram pizza până seara târziu. Țin minte că erau șocați oamenii, pe vremea aia, când vedeau că la livrări e o femeie...".

 

"Au fost și momente în care m-am gândit să vând afacerea, mai ales de cand o am pe Sofia Maria...

... ca să mă liniștesc. Poate că uneori, când vrei să-ți tragi sufletul, trebuie să vinzi afacerea și să arunci o privire în urma ta. Dar n-am cum, deocamdată. E ca și când ai crește un copil pâna la vârsta de 11 ani și apoi îi dai drumul în lume, de unul singur, ori nu pot suporta acest gând. Dar, știi cum e, niciodată să nu spui niciodată.. Deocamdată, mi-ar plăcea să ofer consultanță pentru deschiderea unui restaurant, deși probabil că n-aș face-o în Ploiești, nu vreau să-i spun secretele mele unui tip care poate deschide un restaurant chiar peste drum. Sau să fac o franciză din brandul DaVinci..."

[deschid paranteza] Eu și Iulia nu bem aceleași vinuri și nu avem același anturaj. Pe vremea când ea creștea businessul ăsta, eu scriam la ziar, iar patronii de cârciumi se tem de jurnaliști. Adăugați zvonistica specifică orașelor de provincie, reputația mea care a oscilat între un șpăgar nenorocit și un nenorocit care, râzând, te face de comandă, inevitabilele apariții în presă ale restaurantelor DaVinci (știrile cu restaurantele cunoscute sunt mai citite, iar dacă vrei să prinzi un politician cu vreo pizdă de gât, fix în astea trebuie să te duci) și o să înțelegeți cum de nu ne-am împrietenit noi doi, deși ne știm de mult. În secret, că n-aveam de ce să-i zic așa ceva, am fost tot timpul impresionat că a reușit să mențină afacerea asta atâta amar de vreme. Sincer, nu știu câte alte restaurante din România au o vechime de 11 ani. [inchid paranteza]

După ce am povestit un pic cu ea, m-am dat mai hacana, să mănânc. Să văd cum pizda mă-sii reușește femeia asta să umple zilnic trei cârciumi cu oameni care revin, și revin, și revin... 

DaVinci-3 nu e locul meu preferat de luat masa ziua, eu mișun mai mult prin centrul orașului, dar am o droaie de amici și cunoștințe care vin frecvent aici. De la ei știu că e cel mai plin dintre restaurantele din zona aia a Ploieștiului, aproape indiferent de ora sau ziua la care te duci. Marți, la prânz, când am ajuns acolo, mai erau doar patru mese libere. M-am așezat la cea mică, din colț, și am comandat, exact ca la scumpetea aia de cârciumă din București, pizza, cola și cafea. Și să vezi chestie...

 

La DaVinci, pizza nu costă decât jumătate din prețul pe care l-am plătit la București. Sigur, asta știți deja, nu e singurul loc din Ro unde se întâmplă asta și mă îndoiesc că 90% din cititorii mei plătesc mai mult de 20-25 de lei pe o pizza. Din meniu am aflat că Iulia reușește să ducă prețul și mai jos de atât:

 

Pizza la zece lei e o ofertă care e valabilă doar marțea și joia. Mă îndoiesc că o vinde în pierdere la fel de tare cum mă îndoiesc că are vreo marjă de profit semnificativă la oferta asta. E ceva gen tanda pe manda mai mult ca sigur, și există probabil pentru că marțea și joia sunt zile cu încasări mai mici. Așa modestă cum e ca profit, oferta îi menține însă, cu succes, cota de piață (DaVinci vinde zilnic, la domiciliu, între două și trei sute de pizza, plus alte feluri de mâncare, cu tot cu oamenii care vin în restaurantele ei, Iulia are zeci de mii de clienți lunar). N-am comandat pizza DaVinci, ci Inverno, din două motive. Primul: Iulia spune că Inverno a fost prima pizza din ofertă, când a deschis primul restaurant, acum 11 ani. Al doilea motiv: pe cât de tare urăsc ciupercile în pat, în mâncare le vânez ca un psihopat. Și Inverno e doldora de ciuperci. Uitați-vă și la sosul de roșii, vă rog...

 

Pepsi n-aveau, așa că am luat Coca-cola. Cafeaua - un Bristot - s-a dovedit a fi, la fel ca la Bucu, rezonabilă. Când am terminat de mâncat, curios la maxim, am cerut nota. Omul care se ocupa de mine avea însă o întrebare: "Nu vreți și tortul casei? Acum l-am scos...". Ce credeți, am vrut?

 

N-am putut să termin felioiul ăla de tort, așa că mi-am luat cafeaua și-am ieșit la fumat. Relaxat, doar în pulover, că la DaVinci au lămpi cu infraroșii la locul de fumat. Pula mea, puteam să și mănânc acolo...

 

M-am întors să achit și, șmaf!, două șocuri. Primul șoc: nota de plată. 21 de lei pizza. 5 lei cola. 5 lei cafeaua. La cârciuma aia din București am plătit de trei ori mai mult pe fix aceleași chestii, fără să fi fost mai bune. Deci se poate....

 

Al doilea șoc: n-aveam bani la mine!!! 

Da, atât sunt de prost. După ce m-am ciondănit cu Răzvan, tipul care m-a servit, care nu voia să-mi ia banii văzând că am stat de vorbă cu șefa, și am insistat să primesc nota de plată, eram în situația Monicăi Columbeanu, atunci când și-a pus poșeta proaspăt cumpărată pe cap, crezând că-i pălărie... Și asta pentru că plecasem de-acasă ca o floricică imbecilă, fără geacă, iar banii erau în ea. Am tulit-o acasă, am luat banii și m-am întors. Când să plec, am remarcat scările și le-am făcut o poză. Știți de ce? Pentru că o scară spune povestea locului unde te afli. De aproape zece ani am "biroul" în rucsac, iar rucsacul e mereu acolo unde sunt eu. Altfel spus, n-am avut un sediu niciodată, am întâlnirile doar prin localuri și merg zilnic în două-trei (marți am mers în cinci), le știu pe toate ca pe buzunarul meu. Vă rog să mă credeți pe cuvânt că în cârciumile de căcat scările nu sunt uzate

 

Pentru că-mi plac scările de la DaVinci, uzate de zeci de mii de oameni, pe 1 Decembrie, de Ziua României, primii zece clienți care comandă ceva pentru acasă de la Iulia vor primi, o dată cu mâncarea, și cartea Tipul din filme nu există cu autograf. Am mai scris-o, o repet și acum: patriotismul nu este doar despre țară, ci și despre orașul tău, despre brandurile lui, despre oamenii care le-au făcut, despre joburile create aici, și, în final, despre banii pe care, dacă ni-i vom cheltui între noi, ăștia, din același oraș, vor genera bine pentru toți. În fiecare oraș din România există un business care crește local și generează prosperitate locală. Trebuie doar să-l găsești. 

Iulia e aici, iar DaVinci e aici. Have fun.

Este 1 noiembrie, aproximativ ora 14.00 și sunt singurul care aplaudă, din toată lumea de la coada făcută la Serviciul Înmatriculări Prahova . Cum ies un nene sau vreo tipă de prin birouri, aplaud și strig "Bravo! Bravooo!". Lumea râde în jurul meu, ceea ce e bine, acum o jumătate de oră se uitau ciudat, ca la un nebun. O fac pentru mine, dar și pentru copilul din poza de mai sus. Sau nu te-ai prins că mogâldeața aia e un copil? E aici de ore bune, cu maică-sa sau bunică-sa, care, probabil, n-a avut cu cine să-l lase acasă. 

......................

Totul a început acum două săptămâni. La ora 4 dimineața, pe un frig crâncen, mă prezentam la Serviciul Înmatriculări. Sunt al șaselea de la coada de depus acte pentru numere. Mai sunt încă cinci, care vor numere roșii. Facem liste, bem cafea de la automat, fumăm și bâțâim din picioare de frig. Băga-mi-aș pula în înmatriculările lor e refrenul nopții, iar dacă nesimțitul ăla de Tăriceanu care se bagă în față la astfel de cozi ar apărea aici, l-am omorî spontan, fără să ne vorbim înainte.

......................

La șase dimineața, calvarul e curmat. Un polițist matinal lasă ușa sediului IPJ deschisă, așa că năvălim înăuntru. O tulim pe scări, pe o beznă totală. Parcă suntem niște șobolani, încercând să urce pe puntea corăbiei care se scufundă...

......................

Ne așezăm la cozi. Da, un inteligent de proporțiile lui Stephen Hawkins a pus două ghișee într-un metru de geam. După ce se aglomerează, o să ne tot atingem, o să ne tot respirăm în ceafă, o să ne tușim în față. Perfect, nu? Remarc podeaua superbă de marmură, dar jegoasă la maxim, plină de gume de mestecat vechi. Probabil că femeia de serviciu e oarbă, sau are 5 ani, pentru altfel le-ar fi curățat de mult. Se iau ușor, cu un șpaclu și o cârpă muiată în diluant. 

......................

Cine e obosit își poate trage sufletul pe acest scaun impresionist, o veritabilă operă de artă. Am cumpărat și eu câteva, acum un an, cu vreo 50 de lei bucata, o să verific la mama dacă mai sunt, să le donez dracului poliției, că uite, n-are bani nici de o femeie de serviciu cu vedere bună, nici de scaune. Nu mă vait de picioare, dar a început să se umple de bătrâni și de femei cu copii....

......................

E ora șapte, iar coada e deja formată. Pe enșpe rânduri. Pute de mori, de la oameni care n-au făcut baie sau care trag bășini ca-n tabără.... Mai avem de răbdat, ghișeele se deschid la 8.30.

......................

S-au deschis. Mă uit cu jind la rafturile pline de numere, dracu știe când o să le am pe ale mele.

......................

Sunt al șaselea, dar la fiecare om se stă între 5 și 10 minute. Dacă prind un nene cu mai multe mașini de înmatricular, am căcat steagul, plec de aici la 12. Și ghici ce? Tipul din fața mea are opt mașini de înmatriculat. Mă duc să fumez, apoi revin. Cobor iar din clădire, în urma unui pont. Cică dacă n-ai hârtiile puse în ordine, ăștia de la înmatriculări se enervează, urlă la tine, ți le aruncă înapoi. Tipa care mi-a făcut actele mi-a zis că sunt în regulă așa, dar poți să știi? Mă duc la unul din birourile de copiat acte din zonă, dau cinci lei și un nene mi le așează în misterioasa ordine. Îmi mai face și câteva xeroxuri, că lipseau. Clar, omul își merită banii. 

Apropo: știți de câte hârtii e nevoie ca să înmatriculezi o mașină? De 26. Douăzecișișase!!!! Îmi vine rândul la ora 13.00, actele sunt toate și în ordinea corectă, mi se spune să revin pe 1 noiembrie. Adică peste două săptămâni!!!! La ultima mașină, în 2012, am obținut numerele într-o zi. La penultima, în 2007, în trei zile. Cum morții mă-sii a evoluat așa prost serviciul de înmatriculări!?

......................

Două săptămâni mai târziu. Azi, 1 noiembrie, ora 8.00. Ajung la poliție. Și ghici ce? La ghișeul de eliberări talon/numere programul începe la 10.30. Delicați băieții ăștia, le e rău dacă muncesc și ei, ca toată lumea, de la 8.00.... Iar coada este deja uriașă.

......................

Reușesc să întreb, la ghișeu, dacă actele mele sunt gata, ca să nu stau ca vita. Alții o fac, și devin extrem de nervoși după trei-patru ore de stat în picioare, când li se spune să revină mai târziu sau a doua zi. Intru ușor în panică când oameni cu dosare depuse pe 16 sau 17 octombrie, adică cu mult înaintea mea, sunt trimiși la plimbare. Primesc exact răspunsul de care mă temeam: "reveniți după ora 14.00".

Nu plec imediat, sun la Prefectura Prahova și la șefa serviciului Inmatriculări, încerc să explic că ar putea măcar să pună pe geamurile alea o listă cu dosarele finalizate, să nu mai stăm ca niște cretini la coadă, degeaba. Întreb și de ce mama dracului durează atât o nenorocită de înmatriculare, de ce stau ăștia la ghișeee câte zece minute cu un om, de ce tot pleacă de acolo, de ce vorbesc atât de urât... Dar nu ai cu cine vorbi. Prefectul e ocupat cu un exercițiu de alarmare, iar șefa serviciului, Râmneamțu, e nouă pe post. Numele ei îmi e cunoscut, a mai fost aici, dar nu se halea cu foștii șefi, acum a revenit pentru că s-a pensionat faimoasa Mărgica. Nu pricepe că sunt șanse mari ca angajații să o ducă de nas, că sunt șanse mari să avem de-a face cu multă indolență și nesimțire, sau poate că o doare-n cur și nu vrea să se certe cu echipa. "Sunteți aici? Veniți la mine în birou, să vorbim". Nu vin, doamnă, că-mi pierd locul la coadă, iar dacă faceți o schemă să tac și să ies cu actele făcute, mă omoară oamenii de la coadă, pe bună dreptate. Și eu m-aș omorî, la ce nervi am.

Plec, dar înainte mă duc să mă piș. Nu m-aș mai fi dus...

......................

Femeia aia de serviciu, oarba, încă lucrează la Poliția Prahova. Sau poate bea detergentul? Un lucru e sigur: WC-urile astea n-au văzut decât urină și apă. Jegul de pe ele e vechi și neatins. Aici o să vină și băiețelul ăla, chinuit, din hol....

......................

Ora 13.00. Mă sună cineva de la Înmatriculări. Cică din dosarul meu lipsește traducerea după factura mașinii, din Germania. Îi sugerez că a pierdut-o vreo colegă de-a lui, că altfel nu-mi primeau dosarul. Neagă vehement, de-mi vine să-l bag în pizda mă-sii, păi am văzut cu ochii mei, acum două săptămâni, cum erau scoși oamenii din rând pentru că nu avea una din cele 26 de hârtii. Dar n-am cu cine să mă cert, omul închide telefonul, iar eu mă duc iar la un birou de copiat acte, unde sunt liniștit: cei de la serviciul Înmatriculări pierd frecvent actele, iar oamenii le refac, că n-au încotro. Așa fac și eu. Noua traducere mă costă, din nou, 60 de lei. Achit, pentru că sunt atât de aproape....

......................

De fapt, sunt un bou naiv, tot mai departe. La ora 14.00 sunt de două ori mai mulți oameni decât erau. Se stă tot 6-8 minute și dacă ți-au făcut actele, și dacă nu, și dacă "s-au pierdut" acte. Oamenii ies înjurând, iar alții abandonează coada. Puținii care pleacă cu numerele de înmatriculare sunt obligați să suporte priviri lacome, până și mie îmi vine să-i iefuiesc de tablele alea, să le pun pe mașina mea și să fug în lume. Incerc să mă relaxez... cum s-o fac? Stai, că știu. Aplaud.  Toți, de la toate ghișeele, încep să se uite chiorâș. Se vede pe fața lor că-i enervează la culme aplauzele mele, dar n-au ce să facă. Nu dau cu huo, nu vorbesc urât. E perfect legal să aplauzi, chiar și atunci când asta înseamnă "futu-vă-n gură să vă fut de birocrați lenți". Și se pare că n-o fac degeaba. Relaxații de după ghișee au început să iasă mai rar, și să se miște mai repede. Încep să dau tuturor celor care înjură, pe lângă mine, mobilul prefectului, poate vrea omul un feedback direct de la sursă. Cineva îl sună și află de la prefect că fusese informat, după primele mele telefoane, că situația s-a rezolvat. Îi trimit prefectului un sms, cu poze de la coadă, care acum acoperă tot etajul și coboară pe scară. Și să vezi chestie: brusc, încep să se întâmple lucruri.

......................

La ghișee apar mai mulți oameni. Din doi relaxați și aroganți, care dispăreau cu zecile de minute, acum s-au făcut trei, care nu mai ies de-acolo. Lenea și scârba au dispărut din atitudine, cei trei dau din mâini ca albinuțele. Nu se mai țipă, acum se vorbește frumos. În 20 de minute dispar din coadă 20 de oameni! Încă douăzeci și-mi vine rândul, îmi iau numerele și plec, nu înainte de un ultim rând de aplauze. Cum pula mea le-a ieșit să facă 50 de dosare în nici o oră, după șase ore în care au făcut nici 50?!

Este ora 15.00, am terminat după doar 7 ore. Am început înmatricularea mașinii pe 27 septembrie, cu programarea la RAR pentru identificare, care a durat două săptâmâni. ANAF-ului i-au trebuit cinci zile să calculeze ce taxă de mediu trebuie să plătesc (în condițiile în care eu calculasem online, într-un minut), iar Serviciului de Finanțe Ploiești i-au trebuit trei zile ca să-mi dea certificatul fiscal. Am depus actele la Serviciul Înmatriculări Prahova pe 19 octombrie și nu s-a uitat nimeni în ele, până azi, 1 noiembrie, deși au reușit să piardă un document original. Șapte ore mai târziu, după demersuri care n-ar fi fost posibile dacă nu eram un fost jurnalist cunoscut, am numere la mașină. După 31 de zile de când am mașina trasă de dreapta și sătul să tot împrumut mașinile altora, am numere mele negre.

Și-mi vine să mă piș pe ele și să le dau foc! Îmi vine să vând mașina și să emigrez într-o țară, chiar bananieră, unde angajații statului nu sunt atât de nesimțiti, răi și proști și știu de vorbă bună, nu de frică, unde șefa serviciului Înmatriculări nu-l minte pe prefect din prima ei zi de muncă, unde nu-ți aruncă nimeni actele în față pentru că nu sunt în ordinea dorită, unde nu se freacă pula de la 7 dimineața până la 10.30 și unde se eliberează numerele unei mașini în mai puțin de două săptămâni. 

Zilele astea am să trimit acest text la Ministerul Afacerilor Interne, Direcţia Generală Management Operaţional, Corpul de Control al Ministrului, Unitatea de Politici Publice, Direcţia Generală Management Resurse Umane, Direcția Generală pentru Relațiile cu Instituțiile Prefectului, Poliţia Română, Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, Direcţia Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor, Direcția Rutieră, Prefectura Prahova și la Inspectoratul Județean de Poliție Prahova. Sper din toată inima ca cineva să facă un control la Serviciul Înmatriculări Prahova și să-i dea afară pe toți cei care au dus nesimțirea și umilirea oamenilor la un asemenea nivel, de luni de zile. Sper și într-o analiză care să arate cum morții mă-sii de mergeau lucrurile brici acum câțiva ani și cine le-a futut într-un asemenea hal. Sper să se aducă la Ploiești și un manager mai al dracului decât doamna care a venit azi pe post, pentru că fie e depășită, fie n-are voie să mârâie la ceea ce eu cred că sunt nevestele, soții și copiii colegilor ei. Și mai sper ca prefectul să nu se mai lase "împachetat" niciodată de subordonații care-l mint și-i raportează "succesuri" mizând pe faptul că omul nu e din Ploiești....

O ultimă recomandare: aplaudați, atunci când niște funcționari de căcat se pișă pe voi. Ei știu că sunt nasoi și de căcat, știu că-s incompetenți și lenți, știu că merită flegme, nu aplauze, și fix de-asta se vor enerva îngrozitor. O să fie ca atunci când fiul tău sparge tot ce e pe masă, ca să-ți arate că e furios pe tine, iar tu rămâi zâmbitor și îi tot oferi farfurii...

apasă AICI pentru ceva vesel de citit, nu ca mizeria asta...

Mă cac pe mine de râs, de vreo săptămână. Cică vreo șapte sute de ploieșteni au semnat o petiție online împotriva poluării produse de combinatul Petrotel, aparținând Lukoil. Râd imaginându-mi ce se întâmplă la headoffice-ul de la Moscova. Cât de îngrijorați sunt ăia, ce rapid vor să rezolve criza.... Vă dați seama, e grav maxim, este vorba de o petiție ONLINE!!!!

Eram sarcastic, sper că v-ați prins. Pe ăia îi doare fix în pulele lor mari și rusești de petiția pulii. Pentru că nu așa se face rău unei companii care-ți face rău.

Lukoil e mai mare decât credeți, iar regulile după care funcționează o companie industrială atât de mare sunt mai sofisticate decât par. La un rulaj financiar de 1-2 miliarde de euro pe an și având și o valoare tactică semnificativă în geopolitica din zona noastră, o astfel de firmă poate, dacă vrea, să modifice legislația de mediu, iar când o încalcă să se acopere cu proceduri. Să-i faci o petiție online unei companii ca Lukoil e ca și cum i-ai suge degetul mic de la picior unui luptător de K1 sperând că-l doare. 

Nu poți opri poluarea, generată de o asemenea companie decât prin politici de stat sau prin birocrație. Cum statul român stă capră în fața rușilor, nu rămâne decât varianta doi. 

Cum ar fi, de exemplu, ca în loc să semneze o petiție online, cei 700 de oameni să depună, la Agenția de Mediu Ploiești, 700 de plângeri? Sau 3.000, că poți să te duci cu soția și un văr când depui plângerea. Sau 20.000, câți oameni are cartierul de lângă rafinărie?

Cum ar fi ca toți cei deranjați de mirosurile degajate de Lukoil să ceară, separat, Direcției de Sănătate Publică, folosind legea 544, statistici privind afecțiunile respiratorii înregistrate în Ploiești în ultimii 10 ani, cu mențiunea "doresc răspunsul în scris"?

Cum ar fi să se ducă toți, la Urgențe, invocând probleme respiratorii? Și apoi la primărie? Și apoi la DSP? Și apoi la sediile partidelor?

Cum ar fi ca toți ploieștenii să nu mai alimenteze niciodată mașina de la benzinăriile Lukoil? Serios, eu fac asta de ani de zile, nu cred că m-am apropiat de pompele lor de mai mult de 10 ori în ultimii 10 ani. 

Cum ar fi să scrieți ziarelor de business din întreaga lume despre ce se întâmplă la Ploiești? Serios, n-ați văzut știrile alea de genul "hainele H&M sunt făcute de copii în conditții groaznice"?. Știți ce se întâmplă când apare o astfel de știre? Proprietarul brandului H&M pierde bani pe bursă. Și-l doare. Iar Lukoil e listat la burse, nu la bursă...

Cum ar fi să scrii primarului Ploieștiului, un email la This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it., prin care să-l anunți că-l fuți în gură dacă nu face ceva cu poluarea asta? Sigur că nu poate face nimic concret, dar de ce să stea liniștit când tu ești la greu?

Și un ultim lucru, doar pentru mămica sau tăticul care se regăsesc pe lista celor 700 de ploieșteni care au semnat petiția online împotriva poluării produse de Lukoil la Ploiești: dacă doar atâta poți, ești un părinte jalnic. Cum, nene, copilul tău tușește, se vaită că-l ustură ochii și doarme aiurea, iar tot ce-ți trece prin cap e să-ți scrii numele pe petiția pulii, adresată nimănui?! Păi ești foarte tare, frate! Parcă te și aud: "da, puiul meu, știu că te doare gâtul, dar lasă, că a scris tati pe net, o să fie bine...."

publicitate

DISCLAIMER pentru ăia care o să mă înjure că râd de pe margine și nu mă implic: dragilor, când scriam eu despre poluare, corupție și alte mizerii și mă hăituiau unii cu dosare, procese, interlopi și alte chestii drăguțe, pe voi fie vă durea în pulă de problemele mele, fie mă considerați băsist, pesedist sau penelist, fie încă locuiați cu părinții și considerați că laba e o formă de sex rezonabilă. Războiul meu, ca ziarist, pentru alții, s-a terminat. Descurcați-vă singuri. 

Știți cum e: cizmarul n-are pantofi, croitorul n-are costum... Eu, de exemplu, n-am poze profesionale cu mine. Și, pentru că-mi trebuiau, l-am rugat pe Ciprian să vină la Epic Pub. După mine, cel mai mișto loc din centrul Ploieștiului. 

Epic Pub este foarte ușor de găsit: Str. Ștefan Greceanu 4, colț cu str. Neagoe Basarab. Chiar în spatele Prahova Plaza Hotel și peste drum de blocul Telekom. Dacă nici una din reperele astea nu-ți spune nimic, caută un gard foarte mișto, din pietre prinse în plasă, cu flori și iederă printre ele. Eu am mai văzut așa ceva doar pe la Snagov. Uite-l și la lumina zilei:

După mine, în România, cuvântul "pub" e folosit aiurea în 99% din cazuri. Unii au spus "pub" unui bar sordid, alții au spus "pub" unei cârciumi penibile. La viața mea am văzut și "pub-uri" cu fețe de masă albe, cristaluri... Pe bune, câteodată zici că suntem tâmpiți, ne îndrăgostim de câte un cuvânt și-i distrugem complet sensul. La Epic n-am avut această problemă. Mesele-s de lemn, scaunele-s solide, terasa e simplă și încăpătoare. Iar la interior...

 

Înțelegeți de ce am făcut pozele aici, da?

Epic Pub e deținut de Cosmin și Iuliano, doi vechi prieteni. Unul e constructor de ani buni, celălalt și-a mâncat tinerețea într-o megacorporație. Ce se vede reprezintă viziunea lor, de oameni umblați prin lume, pusă în aplicare de un arhitect (responsabil de aspectul multor localuri cool din București). Și-a ieșit așa, un amestec de steampunk, retro și industrial, deloc auster... 

Nu e colț în pub-ul ăsta unde să nu fie ceva mișto, sau o culoare perfect aleasă. Dacă s-ar face un concurs de design, Epic Pub ar lua locul 1, în Ploiești, fără probleme. Exemplul perfect: baia. 

În secret, cumva, pentru că n-am mers cu mulți oameni acolo, mi-am petrecut la Epic Pub jumătate de vară. Nu numai pentru că înăuntru ai acea lumină specifică cinematografiei interbelice. Nici neapărat pentru terasa intimă de după zidul ăla fabulos. M-am dus și pentru mâncare. Nu e nici un secret că-s un gurmand, secretul e că la Epic Pub mănânci până-ți crapă pipota chestii pe care nu le mai găsești nicăieri. Cum ar fi, de exemplu, chifteluțele cehești (în dreapta, in colajul de mai jos). În stânga, e un burger perfect, făcut de chef Dorin Mandache, bagabontul ăla mișto, de la Masterchef...

În loc de alune, covrigei, chipsuri, la Epic Pub poți să-ți iei măsline picante trase în foietaj. Demențiale, vă asigur. Și cu bere, și cu un vin bun, rece...

Cârnăciorii proaspeți, cu piure? O nebunie!

Am lăsat la urmă cel mai tare preparat culinar pe care l-am gustat anul ăsta. O ciorbă falsă de burtă. Adică fără burtă, chestiile alea delicioase, dar dezgustătoare pentru mulți, au fost înlocuite cu fâșii de ciuperci, dar fără schimbarea gustului. Nebunia asta de ciorbă merge mâncată acum nu doar când ești rangă, sau mahmur, ci oricând. Și ce e genial e că a venit de nicăieri. Când au angajat bucătăreasa, cei doi i-au spus "impresionează-ne cu o ciorbă". Și acea femeie simplă, fără școli de cooking la activ, fără joburi anterioare în localuri de top, le-a rupt capul. Acum ciorba ei a devenit celebră în oraș. Cum o face? Numai ea știe. Dar te asigur, că dacă guști din ea, legat la ochi, n-ai putea spune dacă e ciorbă de burtă sau ciorbă falsă de burtă...

Una peste alta, îmi place că Epic Pub nu e mainstream și plin de dobitoci, că Harley-ul lui Cosmin, parcat în față, alungă mașinile de cocalari, că seara se adună un mix foarte mișto de bicicliști, ochelariști, tipi solizi, motocicliști și corporatiști, că berea draft e fix preferata mea (Staropramen), și că ai destul loc și pentru o masă în grup, și pentru o petrecere cool dar și, uite, condiții perfecte pentru o ședință foto...

Pe facebook, Epic Pub e aici. Have fun! 

Miercuri, nouășpe a zecea, la ora nouăș'pe și zece, ne vedem la Epic Pub, cu cartea Tipul Din Filme Nu Există, care, deocamdată, nu este disponibilă în nici o librărie din Ploiești. Dacă o ai deja, dar fără autograf și o vrei mâzgălită, sau dacă n-o ai și vrei să ne cunoaștem, te aștept acolo, de la ora 19.00. Nu te chem la festivisme cretine, speech, protocol, aplauze. Fără de-astea, că plec acasă. Mâncăm bem, ne simtem bine...

Imi permiteți să vă adresez o invitație la noul nostru magazin de legume-fructe din strada Bănești nr 4 (vis a vis de Mega Image Republicii)? În speranța că nu ne veți ocoli va atașez o fotografie pt a fi mai ușor de identificat. Mii de scuze pt deranj! (George)

 

Mă uit la poza expeditorului. Nu-l știam pe tip. Dar părea ok... 

Când un mesaj sună așa, nu e nici un deranj. Plus că, pana mea, n-am fost niciodată invitat la "inaugurarea" unui aprozar. Așa că m-am dus. Nu ieri, când mi-a scris George, ci azi, când mi-am adus aminte că frigiderul meu e ca Daniela Crudu: gol.

Ghici cine vindea la aprozat? George. Curat și el, curat și aprozarul. Care e o mică bijuterie ergonomică, atât de multe chestii încap în cămăruța aia. Și arătau bine. George zicea că le aduce de la niște ferme, nu de la depozitul de turcisme congelate. 

Mi-am luat roșii, ceapă, ardei capia. Vreo patru kile, per total. Ajuns acasă, am constatat că din roșii sare zeama în toate părțile când le muști, că ardeii capia s-au înfrățit pe sub pământ cu ardeii iuți și pișcă senzațional de subtil, și că ceapa aia de apă nu e ca ceapa de apă de supermarket, care pute de vomiți. E aproape dulce.

La doi pași de aprozarul lui George, spre nord, am găsit o brutărie, cu pâine de casă demențială. Invers, spre centru, la 100 de metri, am găsit un magazin "de producător". Mi-am luat ouă, brânză și scăriță afumată (eu o știam de kaiser)

Am ajuns acasă și-am mâncat din toate. Bune toate! Am mâncat ca un rege, deși n-am cheltuit pe tot decât vreo 30 de lei. Și după aia, la o țigară, m-am înjurat de toate alea pentru că sunt prost. Pe urmă v-am înjurat pe voi, ăștia care mai stați pe Republicii, pentru că sunteți la fel de proști ca mine. Rupem coșurile din Carrefour și din Mega, cu prostii scumpe și fără gust, când tot ce trebuie e să căscăm gura ce se ascunde prin spatele vitrinelor mici. Măcar de s-ar îmbogăți George, brutăreasa aia și tipa de la magazinul de carne/brânză și tot ar fi mai bine decât să băgăm bani în buzunarele corporatiștilor de la Mega și Carrefour. Avem șansa să nu pățim ca nemții, care o dată pe săptămână iau masa la cârciuma din cartier, că dacă nu fac asta, omul ăla o să închidă, și în locul lui o să vină un arab cu o casă de amanet sau un turc cu kebab. 

Apropo: cum morții mă-sii de treabă de poate George să îți dea o sacoșă mare, gratis, dacă cumpărăturile tale depășesc zece lei, în timp ce Mega Image și Carrefour îți iau ecotaxa aia și dacă îți cumperi mâncare de două sute de euro? Cum, frate, cum?

DISCLAIMER 1: N-am fost și nici nu o să fiu plătit cu bani, roșii, ceapă sau ardei capia pentru că am scris acest text. Dacă ești atât de prost încât să crezi că am vreo combinație, du-te în morții mă-tii și cumpără-ți legume de plastic, în continuare, de unde vrei tu.

DISCLAIMER 2: Dacă citești textul ăsta și nu ești din Ploiești, ca mine, ia-ți cartierul la pas. S-ar putea să ai o droaie de surprize plăcute.

............................

Din decembrie 2016, aprozarul lui George se numește Aprozărești și oferă o carte cadou la cumpărături de 20 de lei.

Am urmărit cu interes maxim renovarea Muzeului Ceasului, din Ploiești, din mai multe motive. A fost muzeul meu preferat când eram mic, imi plac ceasurile, am scris acum niste ani despre dispariția de aici a unor ceasuri absolut fabuloase si as vrea ca practica asta sa inceteze, dar și pentru că sunt mereu în căutarea unor bucăți de lemn cu poveste și personalitate, pe care să le integrez în proiectele de upcycling. Așa că, anul trecut, când reabilitarea clădirii muzeului a fost finalizată, am făcut un set de fotografii pentru autoritățile locale. Moca, pentru că banii europeni veniți pentru reabilitare nu se puteau aloca și pentru marketing-promovare.

Am mai făcut un set de fotografii și acum, în primăvara asta, cand muzeul a fost remobilat și deschis publicului. Eram doar eu și agenții de pază și am putut să mă bucur în voie de modul în care au fost recreate spațiile aceste cladiri fabuloase. Uite: aceeasi încăpere...

Nu mai e nimic vechi, uzat, prăfuit, iar ceasurile sunt puse in valoare ca in muzeele de afara. Nu mai ai senzația aia de milă, pe care o ai în alte muzee romanesti. Iar ceasurile din colecția muzeului sunt... Nu mai zic nimic. Doar că am fost de vreo două ori tentat să sparg o vitrină și să fug.

Și azi, nu știu exact de ce, am vrut să caut pe net Muzeul Ceasului. Și să vezi chestie: nu există un site oficial. Există doar muzeul-ceasului.ro, site alocat proiectului european de reabilitare a clădirii, doldora de rapoarte si de poze din cursul lucrarilor de reabilitare. Mai există un subdomeniu alocat muzeului, aaaaabsolut jenant, pe cimec.ro si niste pagini penibile, pe site-urile a vreo doua-trei institutii locale. Nimic nou, la zi, nimic-nimic!

N-aveam pretentii la conturi de twitter, instagram, pinterest, tumblr.... Dar mi-a crapat capul când mi-am dat seama că nu există nici măcar o pagină de facebook oficială a Muzeului Ceasului. Sunt câteva, fiecare cu 3-10 fani, făcute prost, și o pagină de-aia generată de facebook după ce îți faci un check-in, pentru prima oară, într-un loc. 

Și mi se pare inadmisibil. Ăsta e singurul muzeu de profil din România. E unul dintre puținele de acest fel din lume, sunt probabil sub zece locuri de pe planeta asta unde poți să vezi un ceas făcut în anii 1500. Ai băgat două milioane de euro într-un loc care și înainte de renovare atrăgea 30.000 de oameni pe an. Ai ceasurile lui Carol I, țarul Alexandru al II-lea, Vasile Alecsandri, Theodor Aman. Cum morții mă-sii să nu te lauzi, pe net, cu așa ceva?!

E a mia oară când constat cât de proști sunt cei care ar trebui să vândă brandul România. Câte chestii mișto avem, câți bani s-ar putea face, ce ușor ne-am putea crea în lume o imagine de loc civilizat, nu de cartier mărginaș al Europei, dar n-o facem din motive care țin doar de mentalități. Undeva, într-o instituție prăfuită din România, cineva nu s-a gândit la ceva ce știe orice șhaormar: că dacă nu ești pe net, nu existi. S-a dus vremea pliantelor lăsate prin holuri de hoteluri. S-a dus și vremea "relațiilor" la agențiile de turism care acum oferă clienților numai destinații de care aceștia au auzit deja. Iar după ceasuri suntem turbați toți, femei și bărbați, deopotrivă. Statul român are găina cu ouă de aur și în loc s-o lase în cuibar o aleargă prin curte, să facă din ea o ciorbă...

Așa că am făcut asta. Știu câte ceva despre facebook, fotografii cu muzeul și cu exponatele am, am și niște amici care se pricep la ceasuri ceva mai bine decât mine, o leacă de română știu, o să cer ajutorul și altor oameni vizibili pe net.... Și o să promovăm noi, în online, Muzeul Ceasului, fără să mai așteptăm să-și scoată capul din fund oficialii români. Și știți de ce? Pentru ca Muzeul Ceasului e un loc foaaarte misto din România, care merită vizitat. Până atunci, căscați ochii aici, vă rog. Fiți indulgenți, vă rog, pagina a fost făcută azi dimineață....

UPDATE 1

În prima sa zi de viață, noua pagină de facebook a Muzeului Ceasului a adunat vreo 300 de fani, deși n-are decât fotografii și câteva informații. O să o updatez și să o cresc natural, pentru că sunt convins că va primi câte un like de la cel puțin jumătate din cei care au vizitat Muzeul Ceasului, cândva, în viața lor.

Am rezolvat si cu site-ul, mai frumos si mai simplu decat credeam, datorită unui tânăr frumos. mai exact, mi-a scris o tipă, Alexandra Radu: "Bună dimineața! Am citit articolul despre Muzeul Ceasului și sunt total de acord cu el. Eu sunt studenta la Informatica, UPG și anul acesta am avut de făcut un site pentru evaluarea la laborator. Din fericire, eu chiar aceasta tema am ales, și anume site-ul Muzeului Ceasului, deoarece, spre surprinderea mea, atunci când am cautat pe net, am găsit numai pagini mai mult decât groaznice. Intrați pe ... și priviți ce am făcut noi, la nivel de amatori". M-am uitat. Frate, ce-a făcut Alexandra arată foarte bine! Așa că am cumpărat domeniul muzeulceasuluiploiesti.ro, o să-i trimit Alexandrei info la zi și fotografii și în câteva zile Muzeul Ceasului va avea și un site decent, găzduit pe serverul meu.

Ocazie cu care îi mulțumesc și lui Radu Voicu, omul care s-a oferit să facă un site, de la zero, pentru Muzeul Ceasului. Precum vezi, Radule, nu mai e nevoie...

Apropos: e ceva în neregulă cu prezența online a Muzeului Ceasului. Cum spuneam, pe domeniul muzeul-ceasului.ro apar detaliile obligatorii într-un proiect de finanțare europeană, cum a fost cel prin care a trecut muzeul. Dar domeniul aparține unei firme din Constanța, Blue Film, unde nu răspunde nimeni la telefon. Iar domeniul muzeulceasului.ro este inactiv, deși e cumpărat de o persoană fizică. Nu vreau să zic vorbe mari, dar nu mai cred că vorbim de o instituție încremenită în trecut, ci de una unde șmenul plutește în aer.... O să revin.

UPDATE 2

Am purtat o discuție cu angajații Muzeului Ceasului. Au înțeles, sper, că nimeni nu le vrea capul și că aportul lor la modul în care arată acum acest așezământ nu poate fi decât lăudat. Au înțeles, sper, și diferența dintre un profil de facebook destinat eronat unui brand și pagina de facebook, cum este pe care am făcut-o. Cât de curând, după un trainning minimal, le voi oferi accesul la pagină, ca editori, să poată adăuga conținut în timp real, din timpul evenimentelor de la Muzeul Ceasului. N-am avut o discuție cu șefii Muzeului de Istorie și Arheologie Prahova, sub tutela căruia funcționează Muzeul Ceasului, dar nici n-am dat în brânci căutându-i. Am așa, un feeling, că o să ne certăm rapid.... 

Legat de site: Alexandra, tipa care l-a făcut, are examen luni, la facultate, așa că site-ul mai așteaptă până marți-miercuri. Domeniul http://muzeulceasuluiploiesti.ro/ este însă funcțional (mulțumită lui Mircea de la Officedent) și conține informațiile de bază. Pagina de facebook a Muzeului Ceasului conține acum și tarifele, și orarul de funcționare. Și are 600 de fani. Thanks.

UPDATE 3

Primul obiectiv a fost atins: pagina oficială a Muzeului Ceasului a ieșit din zona jenantă și are acum peste o mie de fani. În acest weekend am găsit și o metodă de a asigura finanțarea unei campanii de promovare în online: vom vinde suveniruri neconvenționale cu Muzeul Ceasului, iar banii vor merge într-o campanie de facebook ads. Primul astfel de suvenir e de vânzare, la licitație, AICI

UPDATE 4

Scapata de examene, Alexandra s-a apucat de noul site. In cateva zile revenim. Saptamana viitoare am sa provoc o intalnire cu CJ Prahova, conducerea Muzeului de Istorie si cea a Muzeului Ceasului, sa văd dacă pot să-i implic în promovarea online a Muzeului Ceasului. Dacă nu, continui singur, că mă deranjează....

publicitate

 

S-a terminat, în sfârșit, prima campanie electorală din istoria Ploieștiului în care am stat deoparte. A fost greu, recunosc, pentru că cei mai importanți candidați au făcut atâtea greșeli, încât au fost zile în care m-am tăvălit de râs și zile în care îmi venea să turbez. Cunoscându-i pe toți candidații, pot să vă spun că a fost competiția politică cea mai bună din câte a avut orașul ăsta. Și Dobre și Ganea sunt niște oameni foarte ok, dincolo de postura publică și oricare dintre ei ar fi câștigat, ar fi fost cam același lucru (evident, cu marja de eroare obișnuită la oamenii politici). 

Acum, uite ce vreau eu de la Adrian Dobre:

  • 1. Să rămână același băiat ok și să nu se transforme într-o marionetă proastă, la mâna unora.
  • 2. Să anuleze acea hotărâre de consiliu local, complet cretină, care-mi interzice să mă așez pe iarbă în parcuri.
  • 3. Să termine cu acele penibile covoare oltenești făcute din flori în centrul Ploieștiului.
  • 4. Să mă scape de parbrizari, pentru că mai am un pic și îî calc cu mașina.
  • 5. Să facă ceva cu semafoarele din spatele Hotelului Prahova, sau să deschidă prima școală de meditație și filozofie la volan din lume.
  • 6. Să mute stația de taxi din zona Caraiman, pentru că m-am săturat de taximetriștii care se pișă pe ușa blocului meu.
  • 7. Să privatizeze serviciul de transport public care este, acum, doar un șemineu în care se face focul cu bancnote.
  • 8.  Să nu care cumva să-l facă viceprimar pe Gheorghe Sârbu; eventual să-i și anuleze mandatul de consilier.
  • 9. Să pună biciul pe Poliția Locală, astfel încât acolo să rămână oameni utili, care nu se tem să se ia de cocalarii care-și parchează mașinile în zonele pietonale. 
  • 10. Să facă intr-un fel, cu bugetul prăpădit pe care-l are, și să scoată un album foto al orașului Ploiești, pentru care sunt gata să donez fotografiile necesare. Nu de alta, dar ultimul album de prezentare a orașului s-a făcut în 2006....

Și gata. Apasă AICI, pentru altfel de alegeri.

Am sărit de 40 de ani. În fiecare zi îmi mor o sacoșă de neuroni și nu vreau să mor ca Dan Șova. Așa că în fiecare zi îmi duc creierul la sală. Fie găsesc o carte veche și google-esc autorul, fie citesc cap-coadă câte o chestie, fie rog pe cineva să-mi explice ceva la care nu mă pricep. Așa am acceptat să fac fotografii cuiva cu o meserie pe care o practică mai puțin de 50 de români. Enunțul "unul din puținii români cu această acreditare" mi-a trezit interesul la maxim. Așa am cunoscut-o pe Laura. Mai exact, fleuriste Laura Draghici.

 

laura01

Laura a deschis, recent, la Ploiești, Chic Fleuriste. De la  distanță, arată ca o florărie. Înăuntru, însă... Eu, mă știți, sunt disperat după decorațiunile inedite. Ei bine, fix cu așa ceva e amenajat Chic Fleuriste. Fără designer, fără arhitect, doar cu ideile Laurei și ale soțului ei, puse în practică de niște băieți d-ăștia, cu salopete. Și arată senzațional. 

 

 laura02

Ocazie cu care am aflat și ce înseamnă fleuriste: artist în domeniul floral. Nu te declari singur fleuriste, ci faci niște cursuri ca să primești o diplomă de așa ceva. Laura a făcut șase cursuri doar cu artiști internaționali, unul - chiar cu Gregor Lersch, un fel de guru în domeniu. În acest moment, în România sunt doar 30 de români care au un asemenea atestat internațional. 

Nici magazinul nu poate fi încadrat la florărie, pentru că Laura nu vinde flori la bucată. Chic Fleuriste este un studio de artă floristică. Buchetele și aranjamentele se fac la cerere și sunt personalizate la maxim, după cerințele evenimentului la care vor fi prezentate sau într-o manieră potrivită cu spațiul pe care îl vor decora. Nu se folosesc flori de plastic. Poate de-aia, clienții Laurei vin în mare parte din zona corporate. Sunt mari organizatori de evenimente, dar și proprietari de săli de fitness și de hoteluri, care folosesc aranjamentele Laurei așa cum folosesc alții tablouri de pictori celebri sau piese de mobilier de firmă. Laura are un sistem foarte smart de abonamente, prin care, săptămânal, se reface sau se schimbă aranjamentul floral al clientului. Am văzut un astfel de aranjament floral, în studio. Demențial, și asta vine de la un tip care recunoaște după aspect doar mușcate, ghiocei și trandafiri. Făcut de Laura chiar cu Gregor Lesch, aranjamentul are o droaie de plante și de flori, puse în niște eprubete mici, cu apă, pe un cadru metalic discret. Fie schimbi apa, fie schimbi câte o floare când își pierde aspectul proaspăt, și poți să ai aranjamentul ăsta luni în șir. De-aia costă 100 de euro.

 

laura05

Discuția a devenit și mai mișto când am lăsat un pic florile și meseria de fleuriste. Frate, Laura Draghici vine din zona bancară, adică un business pe care eu îl urăsc profund. Când mi-a zis că s-a lăsat de banking, îmi venea s-o pup cum l-a pupat nevasta pe Ludovic Orban când a venit prima oară de la dezalcoolizare! Laura e dovada vie că unii oameni își pot păstra sufletul chiar dacă lucrează acolo unde n-ar trebui să lucreze nimeni...

 

laura03

"Părinții mei - profesori de matematică. Ghici ce mi-a plăcut cel mai mult, când eram mică? Matematica. Am terminat finanțe-bănci și m-am angajat la o bancă. 15 ani, n-am făcut decât asta. Am lucrat în două bănci mari (Europe Bank și Alpha Bank). Spre final, când stresul devenise foarte acut, m-am apucat de aranjamente florale, să mă deconectez. Și-au început prietenele să-mi ceară ajutorul, la ocazii. Apoi am făcut primul curs, am mai făcut unul și am devenit lector la niște workshop-uri de creație floristică, unde am cunoscut-o pe Anca (puștoaica de mai sus, care o ajută acum pe Laura la Chic Fleuriste). Și când a venit momentul să las bankingul de tot, am decis să-mi transform hobby-ul într-o afacere ca la carte. Cursul cu Gregor mi-a adus diploma internațională de fleuriste, la toamnă termin un MBA la o școală de business internațională, iar anul viitor voi urma un curs floristic, în Olanda. Până atunci, mă bucur din nou, după foarte mulți ani, de plăcerea de a veni zilnic, la serviciu". 

 

laura04

Laura ar vrea să facă mai multe lucruri cu flori românești, dar nu crede că o să-i bată prea curând la ușă un român. Industria florală românească a fost distrusă aproape complet, în acest moment mai avem doar doi furnizori autohtoni. Unul cultivă intensiv frezii, unul - gerbera. "Mă mai duc la piață, mai cumpăr flori de la băbuțe, dar baza aranjamentelor mele stă tot în florile de import. Va fi foarte greu să-i ajungem din urmă pe olandezi, care de la an la an vând flori tot mai variate și tot mai rezistente". 

 

laura07

Am lăsat-o pe Laura într-o discuție tipic feminină. Cu niște prietene care-i sunt cliente, sau cliente care i-au devenit prietene, n-am înțeles exact. Și-am plecat cu o stare de bine. Când o să mai am de plimbat prin oraș vreun expat, îl aduc la ea. Și-o să revin și când trebuie să dau pe spate vreo clientă premium. Am, așeaaa, senzația că un aranjament de-al Laurei este o piesă de conversație perfectă. Explici ce este un/o fleuriste, cât de puțini/puține sunt în Ro, care e marea șmecherie în meseria asta.... Nu?

Chic Fleuriste este amplasat în centrul Ploieștiului, lângă Casa Modei. Găsiți o droaie de fotografii pe facebook.com/chicfleuriste. Laura răspunde la 0721 100 240. Să vă duceți să-i vedeți atelierul, că-i cool. 

Page 1 of 50
www.bogdanstoica.ro
M-a pus google să colectez cookies, deși nu știu ce-s alea și nici dacă am pe unde să le depozitez. apasă și tu "ok" că altfel nu știu ce se întâmplă.